Posted tagged ‘Philippe Forest’

Joël Dicker și Philippe Forest: două „fețe“ ale literaturii contemporane franceze

Mai 31, 2013

joel 1Pe Joël Dicker, tânăr, ambițios, plin de șarm, „un Marlon Brando în tinerețe”, cum a zis Dan C. Mihăilescu, l-am văzut de curând, pentru prima dată la București, prezentând romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, proaspăt apărut la Editura Trei, premiat cu Grand Prix du roman de l’Académie Française  și Prix Goncourt pour les lycéens 2012. Pe al doilea, Philippe Forest, mai încercat de viață și discret, l-am văzut și mai de curând, pentru a doua oară la București, vorbind despre cărțile sale deja publicate în română, la Editura Nemira, Sarinagara și Iubirea din nou, ca și despre romanul în curs de apariție la aceeași editură, Le siècle des nuages, și despre ultimul său volum, Le chat de Schrödinger.

20130529_193249Primul sparge tiparul literelor franceze cu un roman à l’américain, plin de suspans și pe care nu-l poți lăsa din mână la lectură (doi prieteni l-au citit în mai puțin de 24 ore!). Fără să fie deloc doar un simplu roman comercial, acesta deschide mai multe piste de lectură care îl conduc pe cititor la o experiență complexă dincolo de aparențe, bucurându-l de acel plăcut vertij pe care ți-l provoacă doar cărțile bune. La Cărturești, când a avut loc lansarea, sau la interviurile pe care le-a dat în presă, Joël Dicker a povestit cu naturalețe despre eșecurile sale de a publica (a scris 5 romane înainte ca primul să-i fie publicat, Les derniers jours de nos pères), despre relația sa cu editorul Bernard de Fallois, despre succesul ultimului său roman și conceperea lui. Modest, deschis oricărei discuții, gata să facă fotografii cu cititoarele-domnișoare îndrăgostite deja de autor, cu cartea în mână ca să obțină un autograf prețios.

La terasa Librăriei Kyralina, inaugurată cu această ocazie (merită să vizitați singura librărie de carte franceză din București, cu o gazdă fermecătoare printre cărțile ei, Sidonie Mézaize), Philippe Forest a apărut fumându-și țigara de foi, cu acea curiozitate bine stăpânită de acum față de întâlnirea cu cititorii din România. Și a fost realmente o oază de cultură franceză în mijlocul unui oraș zgomotos și agitat. Locul plăcut și răspunsurile autorului, dublat de profesorul de literatură care predă al Universitatea din Nantes, despre autoficțiune, despre lirismul prozei, despre romanul-joc, despre viața care este un roman au creat o atmosferă de intimitate a minții și sufletului, o întâlnire de neuitat. Discuția s-a concentrat mai ales în jurul romanului în curs de traducere, Le siècle des nuages, un soi de istorie a aviației, prin prisma mitului tatălui, fost pilot, dar și în jurul unui roman-summum al operei sale de până acum, aș îndrăzni să spun, Le chat de Schrödinger. Acesta din urmă pornește de la celebrul experiment mental legat de mecanica cuantică, pentru a se transforma într-o poveste filosofică în maniera secolului al XVIII-lea, dar scrisă cu luarea-aminte a secolului al XXI-lea. E poate un clișeu, dar trebuie să ni-l amintim mereu, prin orice discuție despre literatură, prin orice lectură: literatura ne ajută înțelegem – sau să ne apropiem de înțelegere – ceea ce este de neînțeles în lume.

Am văzut doi autori diferiți ca vârstă, personalitate, experiență de viață: unul este tânăr și a cunoscut un succes fulminant care îl va marca inevitabil, celălalt este la mijlocul vieții, a avut parte de o pierdere iremediabilă, moartea fiicei sale la numai patru ani, ceea ce i-a schimbat viața și în aceeași măsură scriitura. Cartea lui Dicker se citește cu sufletul la gură, cărțile lui Forest sunt dintre cele care au nevoie de timp de lectură, citești și reflectezi, te oprești la un pasaj, visezi, interpretezi. Dar sunt, și unele, și altele, cărți pe care nu le lași din mână și care nu te părăsesc definitiv niciodată după lectură.

De fiecare dată întâlnirea cu un autor îmbogățește lectura, dincolo de textul ei, pentru că o carte nu este doar un text, ci o lume și de aceea ar fi bine ca orice editură, când alege să publice un volum oarecare, să-l gândească, să-l promoveze cu toată bogăția care-l înconjoară.

Stil, substantiv (8. Nu exagera!)

Mai 16, 2010

Într-un articol din Dilema Veche, „Un gând rapid despre iubire“, Andrei Pleșu „sistematiza euforia“ îndrăgostiților prin trei propoziții: 1. Ne vom iubi veșnic; 2. Parcă ne-am cunoaște dintotdeauna; 3. Iubirea noastră e unică. M-am gândit că n-ar fi rău să-mi încep discursul despre exagerare cu spunerea iubirii și ale sale exprimări prea-prea și foarte-foarte. Două adverbe, „veșnic“, „dintotdeauna“, și adjectivul „unică“ sunt emblematice pentru recuzita exagerării. Dacă în iubire ne e permis să (ne) spunem orice și oricum, în literatură lucrurile stau altfel.

Când traduceam romanul lui Philippe Forest, Le nouvel amour (Iubirea din nou, Editura Nemira, 2008), am fost asaltată de neputința de a mă lupta cu recurența cuvântului „tot“, în toate formele lui gramaticale, în dorința autorului de a absolutiza sentimentele trăite de personajul său. Astfel, cei doi (cuplu în care doar personajul masculin era stabil, cel feminin schimbându-se după caz) sunt „hotărâți să distrugă totul“, ca mai încolo să se izoleze lăsându-se „total pradă vertijului“, iar autorul-personaj emite generalizări de genul „toți bărbații – cred eu – sunt înnebuniți după universul feminin“ sau „tot ceea ce […] atingea trupul lui Lou mă tulbura, mă excita“.  Dacă autorul nu s-ar fi lăsat pradă unor trăiri rememorate pe care să le aștearnă pe hârtie prea din scurt și uitând, se pare, că literatura nu-i doar un sertar cu scrisori de amor scrise la cald și nici acelea prea credibile, probabil că romanul său ar fi fost mai bun și nu s-ar fi înnecat în păcatul exagerării involuntare. (Sunt convinsă însă că multe doamne au citit cu sufletul la gură povestea de menage à trois fără să le deranjeze cu nimic inflația de totalități nedigerate literar, ceea ce nu-i rău de loc, dacă le-a făcut plăcere :))

În literatură, exagerarea poate fi însă și voită, bine stăpânită și cu scop precis. Hiperbola, de pildă, este figura retorică a exagerării. Mai ales în poezii, dar nu numai, ea exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect sau ale unei întâmplări cu scopul de a impresiona cititorul prin sporirea expresivității. E acea definiție de manual școlar pe care o cunoaștem cu toții. Trebuie însă să facem distincție între o hiperbolă creată de un autor și cea existentă în limbajul de zi cu zi. Una e să spună Eminescu „codrul clocoti“ și alta să spui despre o domnișoară că „e frumoasă de pică“.

Exagerarea este adesea exploatată voit pentru exprimarea comicului, mai ales a ironiei. Caragiale, de exemplu, a utilizat-o cu succes în crearea oricăruia dintre personajele sale, chiar și a genialului epsiodic Cetățean turmentat. Ca să caricaturizezi un personaj, musai îi exagerezi trăsăturile, dar… cu măsură.

Regula „Nu exagera!“ se referă la partea involuntară a procedeului. Concret, iată câteva forme de exagerare întâlnite în textele începătorilor și nu numai:

-adjective la gradul superlativ, adesea utilizate greșit chiar din punct de vedere gramatical (cea mai teribilă veste, cea mai îngrozitoare încleștare);

-generalizări exprimate  prin folosirea în exces a adverbelor de tipul: întodeauna, tot, niciodată, mereu, vreodată etc.;

-intervale mari de timp (Te aștept de secole.).

Am enumerat mai sus doar câteva situații schematice. Exagerările sunt prezente de obicei nu atât de simplist. Autorul creează imagini metaforice exagerate, de exemplu:

„ Ventriculul meu drept e un măr copt şi-mprăştie arome dulci de scortişoară printre bărcile găurite din port. Îl privesc cu teamă în timp ce degetele fac şpagatul pe sub piele, prin ploaie.“ (Șobolanii iubirii de bmp)

sau structuri simbolice atât de…  exagerat experimentale încât își pierd sensul:

„Günter Grass va veni ca un şobolan şi va uda cu propriul lapte. Asta nu e ficţiune, mi-am zis. Numele mesteacănului meu este Necroza. Îl hrăneşte pe Hitler acolo jos în pământ. Rădăcinile mesteacănului îi intră lui Hitler în vene. E fericit şi atunci când va prinde puteri ne va extermina pe toţi, ne va face zob ca pe nişte cartofi fierţi. “ (Cutia neagră cu lapte de George Chiriac)

Dar nici autorii recunoscuți nu scapă de imboldul exagerării, ca în cazul lui Philippe Forest sau, ca să schimb registrul, în cazul unui apreciat autor SF, Dan Simmons, care într-o scenă erotică între Zeus și Hera, din romanul Olimp (în curs de apariție la Editura Nemira) devine de-a dreptul ilar fie și numai exagerând cu notațiile prea strict metrice și hiperbolele abundente:

„Îi aşeză mâna mai ferm în jurul mădularului şi împinse, totuşi era atât de tumescent, încât fu mai degrabă lovitura unui cap de berbece, decât o penetrare. Hera fu propulsată o jumătate de metru pe masă.“

Chiar dacă hiperbola se justifică în cazul unor fețe zeiești, insistența strică efectul scenei și cititorul schițează un zâmbet citind-o.

Scenele erotice sunt uneori victimele exagerării la mari autori, ale căror cărți rămân valoaroase în ciuda acestor mici imperfecțiuni. Pentru cei care vor să savureze astfel de fragmente ale exagerării, le recomand link-ul cu autorii premiați și nominalizați la Bad Sex in Fiction Award: http://www.literaryreview.co.uk/badsex.html Laureatul din 2009 nu a fost altul decât Jonathan Littell, cu un fragment din Les Bienveillantes (Binevoitoarele, Editura RAO), romanul care a câștigat Premiul Goncourt în 2006 și Prix de lʼAcadémie Française.

În final, nu-mi rămâne decât să-i citez pe Strunk&White spre luarea-aminte a celor care se luptă cu facerile stilului: „Când exagerezi, cititorii devin dintr-odată vigilenți și orice va preceda sau va urma exagerării va fi pus sub semnul îndoielii în mintea lor pentru că și-au pierdut încrederea în judecata ta sau în dreapta ta cumpănire. […] O singură exagerare, oriunde sau oricum s-ar petrece, diminuează întregul și un singur superlativ iresponsabil are forța să distrugă, pentru cititori, obiectul entuziasmului lor.“