Posted tagged ‘Mircea Martin’

Virgil Nemoianu – un model cultural propus de Editura Spandugino

Iunie 5, 2013

vn1De Virgil Nemoianu am auzit prima dată în studenție, la cursul de Teoria literaturii ținut de profesorul Mircea Martin, pe care-l consider și azi un mentor în ceea ce privește formarea mea ca om de litere. Apoi am avut ocazia să asist la un curs sau două ale profesorului Nemoianu, pe care le-a ținut, dacă nu mă înșală memoria, la invitația Facultății de Litere din București. I-am ascultat și cunoscut în anii  ’90 și pe Toma Pavel, și pe Sorin Alexandrescu, și pe Călin-Andrei Mihăilescu. Chiar dacă au fost întâlniri scurte, ele mi-au rămas în memorie prin discursurile lor pline de miez, prin ipotezele curajoase, prin  interpretările inedite și bine structurate. În anii ’90 au fost și tipărite multe dintre cărțile și mulți dintre autorii la care nu avusesem acces până atunci. Seria de teorie si critică literară a Editurii Univers, pe atunci sub conducerea lui Mircea Martin, a recuperat mulți din teoreticienii de seamă, români și străini.

Așa că mare și aproape de negândit, ținând cont de condițiile pieței actuale de carte din România, mi-a fost bucuria să aflu că Editura Spandugino a avut inițiativa unei serii de autor Virgil Nemoianu. A fost una dintre lansările la care am fost la Bookfest 2013. În standul editurii, sub privirile autorilor, care vegheau din afișe, și în vânzoleală inerentă oricărui târg de carte, ne-am strâns în jurul lui Virgil Nemoianu, al invitaților săi, Sorin Antohi și Mircea Anghelescu, ca și alături de gazdele evenimentului, doamna Lavinia Spandonide, director editorial al Editurii Spandugino, și Luigi Bambulea, cel care a îngrijit primul volum din seria Virgil Nemoianu. Volum elegant, făcut să dureze din generație în generație, acesta cuprinde două dintre cărțile autorului: Structuralismul și Calmul valorilor.

Sorin Antohi a vorbit despre orizontul enciclopedic și curiozitatea infinită ale celui cu care a corespondat de o viață.  Ale celui care a ales să studieze literatura în România, pentru că, în anii ’50-’60, filosofia era un domeniu constrâns ideologic. De aceea lucrările cu tematică literară de atunci ar trebui citite ca demersuri enciclopedice. În schimb, după plecarea autorului în SUA, acesta a fost nevoit să se supună rigorilor tipului de profesor american, făcând dovada excelentei cunoașteri a disciplinei, dar reducându-și în același timp originalitatea gândirii.

A ținut să  spună despre maniera în care „te citește“ Virgil Nemoianu, până la virgulă, comentând orice text cu spirit franc și cu o competență fără egal, lucru atât de rar, aș adăuga eu, în vremurile recente.

Dacă prima carte, Structuralismul, este o scurtă sinteză, o primă contribuție teoretică a celui care va deveni un reputat teoretician, critic și filosof al culturii contemporane, o schiță a teoriei secundarului, ce-a de-a doua carte, Calmul valorilor, este o culegere de articole de critică literară, de recenzii aplicate și reflecții.

În încheiere, Sorin Antohi a mărturisit că în ansamblul culturii române nu există o altă personalitate cu un atât de vast orizont enciclopedic.

A urmat profesorul Mircea Anghelescu, care s-a referit la profesorii plecați din țară, în general, care s-au bucurat de recunoaștere mondială, „gonirea“ lor de către regimul comunist favorizându-le de fapt cariera. Și-a reamintit cum în anii comunismului, colegii universitari îi cereau lui Virgil Nemoianu fotocopii ale unor articole imposibil sau greu de procurat în România de atunci și cum acesta le trimitea de fiecare dată, ajutându-i să fie la curent cu noutățile din domeniu.

De la pilda unei legende chinezești până la observațiile legate de revalorizarea unor cuvinte din zona „moale“ a gândirii (imperfecțiune, înfrângere) în titlurile și miezul scrierilor lui Virgil Nemoianu sau despre referirea la literatura română și la scriitorii români în studiile acestuia, profesorul Mircea Anghelescu  a luminat o altă față din personalitatea autorului lansat la Editura Spandugino. Autor, care a „țâșnit din mijlocul unei generații respectabile“, a conchis vorbitorul.

structuralismDoamna Lavinia Spandonide a vorbit despre puntea pe care a lansat-o Solomon Marcus (un alt autor de casă și simbol cultural al Editurii Spandugino, a cărei misiune este aceea de „a promova un model cultural al calității“) între editură și Virgil Nemoianu, punând accentul pe impactul universitar al seriei inițiate. „Nu valorile lipsesc, ci nevoia, setea pentru aceste valori“, a concluzionat editoarea, cerându-le celor prezenți și nu numai, profesori, oameni de cultură, să renască această sete în rândul cititorilor, mai ales în rândul tinerilor.

La sfârșitul evenimentului ni s-a adresat Virgil Nemoianu, care s-a declarat „buimăcit“ de zarva târgului și „umilit“ de cuvântările invitaților. Și-a exprimat „nostalgia și humorul“ cu care privește aceste lucrări din tinerețe care fac obiectul primului volum al seriei de autor.

Despre Structuralism, afirmă că este o carte care trișează, pretinde că vorbește despre o mișcare literară, încercând, de fapt, să-i atragă pe cititorii din vremea apariției volumului către o filosofie diferită de comunismul opresiv din acele timpuri, cu intenția de a scăpa din chingile marxismului. Autorul relatează o anecdotă, cum, după apariția cărții, un activist i-a propus să o introducă în bibliografia cursurilor de învățământ politic 🙂

Despre cealaltă carte, consideră că merge pe aceeași linie cu prima, păstrând un echilibru între critica și literatura română și cea universală, occidentală.

O altă anecdotă a făcut deliciul asistenței, referitoare la un eseu despre Thomas de Quincey,  publicat de autor ca introducere la traducerea Confesiunile unui opioman, apărută la Univers în anii ’70. După ce a apărut volumul, s-au petrecut în București o serie de asasinate, criminalul nefiind altul decât celebrul Rîmaru. La interogatoriu, acesta a afirmat că s-a inspirat din cartea mai sus amintită. Ca urmare, intelectualii au fost socotiți vinovați de crimele săvârșite. Lucru care azi ne pare rizibil, anecdotic, dar care atunci era un pericol pentru toți care contribuiseră la publicarea acelei cărți, redactoarea cărții, de pildă, intrând în spital de teamă.

Am aflat astfel despre o altă latură a primelor cărți ale lui Virgil Nemoianu, care a presupus jocul cu cenzura comunistă, al cărui scop era transmiterea valorilor substanțiale studenților, intelectualilor, în ciuda condițiilor istorice și sociale vitrege.

Pe scurt, după lansare, am căutat în biblioteca mea O teorie a secundarului de Virgil Nemoianu, apărută în 1997 la Univers, din care citesc acum: „Literatura este ea însăși secundară prin comparație cu preocupările centrale ale oamenilor și cu angrenajele centrale ale istoriei […]“

Anunțuri