Posted tagged ‘Librairie Kyralina’

Florence Noiville – cum să scrii Lolita la feminin

Iunie 2, 2013

florenceDespre Florence Noiville citisem doar pe net, că este jurnalistă, critic literar la Le Monde, că a animat o emisiune literară și… surpriză, că este și autoare. La sfârșitul lunii trecute, Florence Noiville a fost invitată în calitate de autoare în România, țară în care nu i s-a tradus și publicat încă nici un volum până în prezent (cărțile sale au fost traduse în 13 limbi).

Așa că m-am hotărât să-mi petrec încă o seară la Librairie Kyralina, ca să aflu mai multe despre cărțile acestei autoare. O prezență plăcută, cu un zâmbet frumos și apropiat în mijlocul a mai bine de alți 20-30 de curioși, ca și mine, strânși cu toții, din pricina ploii, în interiorul librăriei, în partea destinată literaturii pentru copii. Poate nu întâmplător, pentru că Florence Noiville a scris mai bine de douăsprezece cărți pentru copii, în afara biografiei destinate lui Isaac Bashevis Singer (2004), a primului roman, La Donation (Stock, 2007), a unei cărți de nonficțiune, J’ai fait HEC et je m’en excuse, în 2009 și a ultimului său roman, L’Attachement (Stock, 2012).

Alături de autoare se aflau Adina Dinițoiu, redactor la Observatorul cultural, și redactorul-șef al revistei francofone Regard, Laurent Couderc, care au condus întâlnirea într-un mod agreabil, creând o atmosferă de causerie.

Discuția a fost îndreptată mai ales către ultimul roman al autoarei, L’Attachement. Anna, studentă la medicină, descoperă printre lucrurile mamei sale, decedate într-un accident, o scrisoare de dragoste adresată unui om pe care aceasta îl iubise înainte să se căsătorească. Fiica pornește astfel în căutarea bărbatului iubit de mama sa pe vremea când era studentă, profesorul ei de literatură, mult mai în vârstă. Două voci se întrepătrund în discursul narativ, cea a fiicei și a cea a mamei, în dibuirea aceluiași complicat și de neînțeles sentiment al iubirii. Așa cum sublinia Adina Dinițoiu, relevând latura intelectuală a romanului, dincolo de trama ca atare, este o poveste despre pasiune, despre cultura/cultul iubirii. Două femei, mamă și fiică, trăiesc, judecă eternul sentiment al iubirii, în ciuda atâtor clișee, teorii și cărți care au căutat să-l surprindă și să-i dezvăluie secretul.

Între cei doi, studentă și profesor, se stabilește o relație de tip ucenic-maestru, iar iubirea, așa cum îi stă bine dintotdeauna, se întrepătrunde cu literatura, cu sfaturile pentru scris. Fragmente din Emily Dickinson, din Stendhal însoțesc pasiunea celor doi, care se aprinde de la lectura piesei lui Molière, Mizantropul. Este o iubire-impas, o capcană, un sentiment intens, așa cum este de obicei prima iubire. O iubire nebună, l’amour fou. Florence Noiville ne-a mărturisit că romanele ei descriu tipuri de iubire și că sunt puternic ancorate în psihanaliză, în măsura în care aceasta caută să descopere tainele și mecanismele acestui sentiment. Așadar, La Donation, romanul care are în centrul său relația mamă-fiică, din perspectiva trecut-viitor, în condițiile în care mama suferă de psihoză maniaco-depresivă, este un roman al iubirii bolnave, iar cel pe care-l va scrie în continuare, va fi un roman al iubirii ucigătoare.

Discuțiile purtate în  jurul romanului L’Attachement au pus în lumină caracterul fragmentar al discursului, faptul că este un roman de căutare a identității. S-a vorbit despre ce înseamnă să scrii autoficțiune, despre miopia fetei ca metaforă, despre funcția memoriei, care este și un act de imaginație, despre imoralitate în literatură. Scriitoarea a subliniat existența unei limite care există în a te povesti, importanța de a nu-i deranja pe ceilalți cu dezvăluirile tale, ca și țelul unei astfel de întreprinderi: interesul nu este să vorbești despre tine, ci de a împărtăși cu ceilalți ce ți s-a întâmplat ție. A vorbit despre scrisorile primite după publicarea romanului La Donation, de la persoane care s-au confruntat și ele cu psihoza maniaco-depresivă în anturajul lor apropiat.

Și cu această ocazie, Florence Noiville a repetat intenția sa referitoare la romanul L’Attachement, aceea de a scrie Lolita din punctul de vedere al fetei, al tinerei, și, nu în ultimul rând, a ilustrat mesajul pozitiv al cărților sale printr-un scurt citat din Françoise Dolto, „să intri disperat și să ieși bucuros”.

Eu îmi doresc sa citesc această carte – întâlnirea cu autoarea și discuțiile despre roman m-au convins – și să o propun spre publicare editurilor cu care colaborez. Mi-ar plăcea să reușesc să editez prima carte în limba română a lui Florence Noiville.

Anunțuri

Joël Dicker și Philippe Forest: două „fețe“ ale literaturii contemporane franceze

Mai 31, 2013

joel 1Pe Joël Dicker, tânăr, ambițios, plin de șarm, „un Marlon Brando în tinerețe”, cum a zis Dan C. Mihăilescu, l-am văzut de curând, pentru prima dată la București, prezentând romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, proaspăt apărut la Editura Trei, premiat cu Grand Prix du roman de l’Académie Française  și Prix Goncourt pour les lycéens 2012. Pe al doilea, Philippe Forest, mai încercat de viață și discret, l-am văzut și mai de curând, pentru a doua oară la București, vorbind despre cărțile sale deja publicate în română, la Editura Nemira, Sarinagara și Iubirea din nou, ca și despre romanul în curs de apariție la aceeași editură, Le siècle des nuages, și despre ultimul său volum, Le chat de Schrödinger.

20130529_193249Primul sparge tiparul literelor franceze cu un roman à l’américain, plin de suspans și pe care nu-l poți lăsa din mână la lectură (doi prieteni l-au citit în mai puțin de 24 ore!). Fără să fie deloc doar un simplu roman comercial, acesta deschide mai multe piste de lectură care îl conduc pe cititor la o experiență complexă dincolo de aparențe, bucurându-l de acel plăcut vertij pe care ți-l provoacă doar cărțile bune. La Cărturești, când a avut loc lansarea, sau la interviurile pe care le-a dat în presă, Joël Dicker a povestit cu naturalețe despre eșecurile sale de a publica (a scris 5 romane înainte ca primul să-i fie publicat, Les derniers jours de nos pères), despre relația sa cu editorul Bernard de Fallois, despre succesul ultimului său roman și conceperea lui. Modest, deschis oricărei discuții, gata să facă fotografii cu cititoarele-domnișoare îndrăgostite deja de autor, cu cartea în mână ca să obțină un autograf prețios.

La terasa Librăriei Kyralina, inaugurată cu această ocazie (merită să vizitați singura librărie de carte franceză din București, cu o gazdă fermecătoare printre cărțile ei, Sidonie Mézaize), Philippe Forest a apărut fumându-și țigara de foi, cu acea curiozitate bine stăpânită de acum față de întâlnirea cu cititorii din România. Și a fost realmente o oază de cultură franceză în mijlocul unui oraș zgomotos și agitat. Locul plăcut și răspunsurile autorului, dublat de profesorul de literatură care predă al Universitatea din Nantes, despre autoficțiune, despre lirismul prozei, despre romanul-joc, despre viața care este un roman au creat o atmosferă de intimitate a minții și sufletului, o întâlnire de neuitat. Discuția s-a concentrat mai ales în jurul romanului în curs de traducere, Le siècle des nuages, un soi de istorie a aviației, prin prisma mitului tatălui, fost pilot, dar și în jurul unui roman-summum al operei sale de până acum, aș îndrăzni să spun, Le chat de Schrödinger. Acesta din urmă pornește de la celebrul experiment mental legat de mecanica cuantică, pentru a se transforma într-o poveste filosofică în maniera secolului al XVIII-lea, dar scrisă cu luarea-aminte a secolului al XXI-lea. E poate un clișeu, dar trebuie să ni-l amintim mereu, prin orice discuție despre literatură, prin orice lectură: literatura ne ajută înțelegem – sau să ne apropiem de înțelegere – ceea ce este de neînțeles în lume.

Am văzut doi autori diferiți ca vârstă, personalitate, experiență de viață: unul este tânăr și a cunoscut un succes fulminant care îl va marca inevitabil, celălalt este la mijlocul vieții, a avut parte de o pierdere iremediabilă, moartea fiicei sale la numai patru ani, ceea ce i-a schimbat viața și în aceeași măsură scriitura. Cartea lui Dicker se citește cu sufletul la gură, cărțile lui Forest sunt dintre cele care au nevoie de timp de lectură, citești și reflectezi, te oprești la un pasaj, visezi, interpretezi. Dar sunt, și unele, și altele, cărți pe care nu le lași din mână și care nu te părăsesc definitiv niciodată după lectură.

De fiecare dată întâlnirea cu un autor îmbogățește lectura, dincolo de textul ei, pentru că o carte nu este doar un text, ci o lume și de aceea ar fi bine ca orice editură, când alege să publice un volum oarecare, să-l gândească, să-l promoveze cu toată bogăția care-l înconjoară.