Archive for the ‘Despre scris’ category

Stil, substantiv (10. Cum să (nu) fii spontan)

August 15, 2010

„Spontaneous me, Nature“

Walt Whitman

Mi-ar plăcea să fiu spontană când scriu aceste rânduri, dar teamă mi-e că (de)formarea datorată/cauzată de meseria de editor va prelua controlul.

Ce-nseamnă să fii spontan? În general, să faci ceva de la sine, nesilit, dar și brusc, prompt, inconștient. Sau cum îmi zicea un prieten odată, la un pahar, ce-i drept, care studiase problema spontaneității în… viață: cred ca extratereștrii ne fac să fim spontani 🙂 Așa că, de fiecare dată când sunt spontană, mi-l imaginez pe un ET cum se cutremură de râs uitându-se la mine. O teorie care ne face să zâmbim, dar ce mai zicem când Northrop Frye, om serios, scrie că o operă este „realizată din inconștient“, în sensul că ea ia naștere dincolo de ceea ce creatorul ei concepe conștient. Iar Stephen King pare să-i dea dreptate când afirmă: „sunt de părere că intriga bine gândită și spontaneitatea adevăratei creații nu sunt compatibile“.

În literatură, crezul spontaneității se leagă de suprarealiști („dicteul automat“), de Walt Whitman cu al său îndemn/titlu de poem Spontaneous me, urmat apoi de generația Beat al cărei lieder, Jack Kerouac, enunța principiile prozei spontane (în eseul Essentials of Spontaneous Prose). Spicuiesc, spre exemplificare, câteva reguli din lista lui Kerouac:

Mâzgălește în carnetele secrete și bate la mașină pagini frenetice, numai pentru bucuria ta. (1)

Ceva ce simți va sfârși prin a-și găsi propria formă.(5)

Dezbară-te de orice inhibiție literară, gramaticală și sintactică. (13)

Străduiește-te să schițezi fluxul care există deja în minte, intact. (21)

Poate nu tocmai în Pe drum (Editura Univers, 1998), roman scris în doar trei săptămâni, fără ca autorul să revină asupra textului (nu pot să nu mă gândesc cât au avut de furcă redactorii cu sulurile de hârtie ale lui Kerouac :)), dar în Cartea viselor (Editura Realitatea Cațavencu, Colecția Cotidianul, 2009) poți găsi cu ușurință fragmente ilustrând proza spontană:

„Un deal cețos și golaș la margine de Mexico City și eu mă ascund prin gropi uitându-mă prin ocean așa, că mai e în vis și o plajă ciudată, oamenii vin să mă caute pe vântul șuierător… În cele din urmă pun mâna pe un săculeț de iarbă și-l pipăi zâmbind. Am un prieten alături… Întâmplări…“

Chiar daca Truman Capote afirma despre maratonul scrierii romanului Pe drum că „asta nu înseamnă a scrie, ci a bate la mașină“ (that isn’t writing; it’s typing), proza spontană s-a impus prin autorii Beat ca o revoltă împotriva conformismului și a atmosferei represive din America postbelică, proclamând eliberarea scrisului din chingile convențiilor academice. Rolul spontaneității în literatură era „să spună adevărul în toată gloria lui delicată și hidoasă“ (Dennis McNally).

Dacă penultima regulă a lui Kerouac e că Ești genial tot timpul (29), mă întreb, ce rost mai are să mă refer la cum nu trebuie să fii spontan, la conștientizarea scrisului și a tehnicilor sale dinaintea atingerii inconștiente a genialității, harului sau cum am vrea să-i spunem. OK, risc să mă adresez doar negenialilor care își doresc să scrie, să-și pună pe hârtie trăirile, experiențele, visele pentru a le împărtăși cu ceilalți prin lectură.

E adevărat că azi se scrie enorm, ceea ce nu-i rău. Întotdeauna am considerat că e mai bine să scrii decât să intri cu o pușcă într-o școală sau într-un magazin și să elimini ca într-un joc pe calculator tot ce mișcă în raza vederii (ca în filmul Elephant de Gus Van Sant). Mai bine mitraliezi pagini peste pagini cu înșiruiri spontane de cuvinte și te răcorești de lume, de viață, de infernul celorlalți, de propria-ți bolgie adesea inconfortabilă și de nesuportat. Dar de la a scrie vrute și nevrute până la a considera că produsul tău este literatură e drum lung. Așa că fiind pe drum, nu trebuie să confundăm spontaneitatea cu geniul, stilul spontan, plin de vervă cu valoarea literară.

Autorii manualului The Elements of Style, de la care am pornit serialul meu (era să-i spun sitcom :)), surprind cât de facil alunecă un începător într-ale scrisului, adesea din fire rebel și neapărat genial, în capcana spontaneității:

„Stilul plin de vervă [spontan – n.m.] este adesea opera unui egocentric, a unei persoane care își imaginează că orice îi vine în minte este de interes general și că această proză dezinhibată dă naștere la cugetări înalte și iese învingătoare.“

Printre păcatele scriitorașului ar fi acela să scrii când nu ai nimic de spus, să îndrepți atenția cititorului către tine însuți în loc să rămâi în afara faptelor relatate, să utilizezi argoul nepotrivit, crezând că astfel scrisul tău sună firesc, să fii lipsit de umor, deși te străduiești să fii amuzant, să fii, în cele din urmă, plictisitor și gol. Păcate pe care nu le poți răscumpăra decât prin a învăța să te consideri mai puțin genial, să-ți respecți textul mai mult decât pe tine însuți, iar cititorului să-i oferi o oglindă, și nu să te oglindești tu în mintea lui.

„Vreau să înțelegeți că profunda mea convingere despre crearea poveștilor este că-n linii mari acestea se nasc singure“, scrie același Stephen King. Ele se nasc singure, de acord, dar travaliul scriitorului există, oricât de spontani ne-ar plăcea să fim.

S-a spus despre Mișcarea Beat că „reprezintă o formă a meditației religioase mai degrabă decât a revoltei sociale“ (Dan Grigorescu), că spontaneitatea decretată de un Alain Ginsberg sau Jack Kerouac provine dintr-o trăire a literaturii ca religie, în latura ei inconștientă. Unii au vorbit însă, dimpotrivă, despre peformative writing, alții despre a scrie cum ai cânta jazz (chiar Kerouac însuși în eseul său).

Ceea ce mi se pare însă amuzant e că și spontaneitatea are reguli, că ne creăm liste și table de legi pentru orice, că lista însăși a devenit un concept în sine, dincolo de conținutul ei. Stilul are reguli, pe care le putem respecta sau nu, dar tot nu știm 100%, în cele din urmă, de unde ne vin poveștile și cum se nasc cele bune.

Surse: http://us.history.wisc.edu/hist102/pdocs/kerouac_essentials.pdf

Anunțuri

Stil, substantiv (9. Tratează-te de adjectivită!)

Iunie 11, 2010

Adjectivita este un soi de boală a copilăriei într-ale scrisului. Ca varicela. Și lasă urme, dacă nu e bine tratată, nu pe piele, ci pe propriul text. I se mai spune și epiteită (ca să mă joc și de-a stilistica).

Mă refer la adjectivele calificative, acelea numite și adjective primare: bun, frumos, albastru, greu, rece etc. Cele care califică un substantiv. Din punct de vedere stilistic ele sunt epitete, atunci când funcția lor descriptivă se asociază cu aceea expresivă. Adică, după cum ne lămurește Tudor Vianu în Studii de stilistică, epitetul exprimă „ sentimentele şi impresiile care-l stăpânesc mai cu dinadinsul [pe scriitor – n.m.] şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate“.

În poezie epitetul e oarecum familiar, dacă ne gândim la poezia romantică sau la cea modernă, la epitetul eminescian („Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară“ sau „Mii de fluturi mici albaștri“) sau la cel arghezian („subt plopii negri şi severi”). În proză însă eptitetele adjectivale lăsate de izbeliște pot transforma un portret sau o descriere într-un hățiș.

Am ales un fragment dintr-un text trimis la un concurs literar de proza scurtă pentru a demonstra cum se manifestă adjectivita și cât de ușor poate fi „tratată“ chiar și la o atentă recitire:

„Gabi avea riduri. Cu palmele galbene ca o lămâie putredă căuta pachetul de țigări. Băga și scotea mâinile în buzunare ca într-un spectacol ciudat. Lanterne vechi îi luminau ochii iar el trebuia să zâmbească tuturor. Degetele se ascundeau în găurile înguste și ieșeau tremurânde la lumină. Alternativ, alert.“ (Înapoi de Vlad Sîrbu)

În numai câteva rânduri, adjectivele au infestat descrierea personajului Gabi. Recitirea textului conduce în primul rând la eliminarea a ceea ce prisosește, apoi la o rescriere centrată pe esențializarea exprimării. Din start aș scoate cu totul  comparația „ca într-un spectacol ciudat“ – de ce trebuie autorul să califice el însuși spectacolul drept „ciudat“, în loc să-l lase pe cititor să observe acest lucru urmărind gesturile personajului? Din aproape în aproape, cântărind fiecare adjectiv folosit, autorul ar putea să renunțe la unele din ele dacă sunt gratuite sau redundante în contexul întregii povestiri.

În contrapunct un fragment în care adjectivele calificative abundă cu sens, creează plasticitatea baroc-suprarealistă a unui tablou de Desiderio Monsú:

„Pictura, peste care trecuseră secole, căpătase o lucire stinsă, iradiind singurătate și melancolie. Înfățișa palate gigantice, de marmură trandafirie, cu fațadele încărcate de colonade și statui, ridicându-se, lucind ca oglinda, din evanescența orbitoare a unei mări verzi și limpezi scânteind sub un soare abstract de amiază perfect.“ (Orbitor, Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas)

Așadar, când ai ajuns la măiestrie ca scriitor poți transforma adjectivita într-o rafinată lecție de stil, de o perfecțiune „marmoreeană“, topind o moștenire literară într-un aliaj unic.

Important este și locul în care este plasat adjectivul față de substantiv, de obicei după cuvântul pe care-l determină. Adesea antepunerea adjectivului are rol expresiv, dar de cele mai multe ori este derizorie, având un efect bombastic, dacă nu chiar de limbaj de lemn (așa cum erau scrise osanalele din trecut sau cum sună discursurile demagogice din prezent – „măreț partid, măreț conducător“ e un refren încă valabil).

Și parcă nu-mi vine să nu amintesc de eminesciana „lebădă murindă“, oricât de școlărește ar suna 🙂 Forma aceasta de gerunziu cu valoare adjectivală o întâlnesc adesea în textele începătorilor, care-l folosesc ca pe un soi de simbol al poeticității, cum le-a rămas lor de la Eminescu și de la „profa de română“.Uneori poți stârni din partea cititorului doar umorul involuntar la ivirea pe neașteptate într-un text a unei astfel de forme cu parfum de trecut.

Într-o carte pe care o traduc din limba franceză (Unde mergem, tati? de Jean-Louis Fournier, în curs de apariție la Editura Nemira) am întâlnit un portret schițat cu mijloace lingvistice de o simplitate aproape infantilă într-un fragment de nici 200 de cuvinte:

„Thomas poartă ochelari mici, cu rame roșii, care îi vin foarte bine. Cu salopeta sa pare un student american, este fermecător.

Nu îmi mai amintesc cum ne-am dat seama că nu vedea bine. Acum, cu ochelarii săi, tot ce vede trebuie să fie clar, Snoopy, desenele lui… Am avut pentru o clipă incredibila naivitate de a crede că ar putea citi în sfârșit. Urma să-i cumpăr mai întâi benzi desenate, apoi romane din colecția pentru adolescenți «Signe de Piste», apoi Alexandre Dumas, Jules Verne, Le Grand Meulnes și, de ce nu, chiar Proust.

Nu, el nu va putea niciodată citi. Chiar dacă literele pe pagină au devenit clare, ele vor continua să fie încețoșate în mintea lui. El nu va ști niciodată că toate aceste piciorușe de muscă care acoperă paginile cărților ne spun povești și au puterea să ne transporte în altă parte. El este în fața lor ca mine în fața hieroglifelor.

Probabil crede că sunt desene, mici desene care nu reprezintă nimic. Sau se gândește că sunt șiruri de furnici și le privește mirat că nu fug să se salveze când el întinde mâna să le strivească.“

De remarcat utilizarea redusă a adjectivelor calificative, doar la început și bine plasate, pentru că ochelarii sunt un element-cheie al portretului. Cu ajutorul lor Thomas vede mai clar tocmai încețoșarea literelor, a lucrurilor, a lumii. Mici și roșii, ochelarii absorb întreaga ființă a micuțului analfabet, dându-i un aer de student. Amar contrast ce sălășluiește în chiar sufletul naratorului-tată.

M-am gândit că n-ar strica să vă propun, celor doritori, un mic exercițiu, pornind de la acest fragment. Să scrieți un text de maximum 200 de cuvinte, în care să schițați un personaj, chibzuindu-vă bine adjectivele/epitetele. Și ca să nu fie doar un exercițiu fără răsplată, autorul celui mai reușit text va primi în dar o carte: Eleganța ariciului de Muriel Barbery, publicată de Editura Nemira, în traducerea lui Ion Doru Brana și apărută în colecția Babel.

Stil, substantiv (8. Nu exagera!)

Mai 16, 2010

Într-un articol din Dilema Veche, „Un gând rapid despre iubire“, Andrei Pleșu „sistematiza euforia“ îndrăgostiților prin trei propoziții: 1. Ne vom iubi veșnic; 2. Parcă ne-am cunoaște dintotdeauna; 3. Iubirea noastră e unică. M-am gândit că n-ar fi rău să-mi încep discursul despre exagerare cu spunerea iubirii și ale sale exprimări prea-prea și foarte-foarte. Două adverbe, „veșnic“, „dintotdeauna“, și adjectivul „unică“ sunt emblematice pentru recuzita exagerării. Dacă în iubire ne e permis să (ne) spunem orice și oricum, în literatură lucrurile stau altfel.

Când traduceam romanul lui Philippe Forest, Le nouvel amour (Iubirea din nou, Editura Nemira, 2008), am fost asaltată de neputința de a mă lupta cu recurența cuvântului „tot“, în toate formele lui gramaticale, în dorința autorului de a absolutiza sentimentele trăite de personajul său. Astfel, cei doi (cuplu în care doar personajul masculin era stabil, cel feminin schimbându-se după caz) sunt „hotărâți să distrugă totul“, ca mai încolo să se izoleze lăsându-se „total pradă vertijului“, iar autorul-personaj emite generalizări de genul „toți bărbații – cred eu – sunt înnebuniți după universul feminin“ sau „tot ceea ce […] atingea trupul lui Lou mă tulbura, mă excita“.  Dacă autorul nu s-ar fi lăsat pradă unor trăiri rememorate pe care să le aștearnă pe hârtie prea din scurt și uitând, se pare, că literatura nu-i doar un sertar cu scrisori de amor scrise la cald și nici acelea prea credibile, probabil că romanul său ar fi fost mai bun și nu s-ar fi înnecat în păcatul exagerării involuntare. (Sunt convinsă însă că multe doamne au citit cu sufletul la gură povestea de menage à trois fără să le deranjeze cu nimic inflația de totalități nedigerate literar, ceea ce nu-i rău de loc, dacă le-a făcut plăcere :))

În literatură, exagerarea poate fi însă și voită, bine stăpânită și cu scop precis. Hiperbola, de pildă, este figura retorică a exagerării. Mai ales în poezii, dar nu numai, ea exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect sau ale unei întâmplări cu scopul de a impresiona cititorul prin sporirea expresivității. E acea definiție de manual școlar pe care o cunoaștem cu toții. Trebuie însă să facem distincție între o hiperbolă creată de un autor și cea existentă în limbajul de zi cu zi. Una e să spună Eminescu „codrul clocoti“ și alta să spui despre o domnișoară că „e frumoasă de pică“.

Exagerarea este adesea exploatată voit pentru exprimarea comicului, mai ales a ironiei. Caragiale, de exemplu, a utilizat-o cu succes în crearea oricăruia dintre personajele sale, chiar și a genialului epsiodic Cetățean turmentat. Ca să caricaturizezi un personaj, musai îi exagerezi trăsăturile, dar… cu măsură.

Regula „Nu exagera!“ se referă la partea involuntară a procedeului. Concret, iată câteva forme de exagerare întâlnite în textele începătorilor și nu numai:

-adjective la gradul superlativ, adesea utilizate greșit chiar din punct de vedere gramatical (cea mai teribilă veste, cea mai îngrozitoare încleștare);

-generalizări exprimate  prin folosirea în exces a adverbelor de tipul: întodeauna, tot, niciodată, mereu, vreodată etc.;

-intervale mari de timp (Te aștept de secole.).

Am enumerat mai sus doar câteva situații schematice. Exagerările sunt prezente de obicei nu atât de simplist. Autorul creează imagini metaforice exagerate, de exemplu:

„ Ventriculul meu drept e un măr copt şi-mprăştie arome dulci de scortişoară printre bărcile găurite din port. Îl privesc cu teamă în timp ce degetele fac şpagatul pe sub piele, prin ploaie.“ (Șobolanii iubirii de bmp)

sau structuri simbolice atât de…  exagerat experimentale încât își pierd sensul:

„Günter Grass va veni ca un şobolan şi va uda cu propriul lapte. Asta nu e ficţiune, mi-am zis. Numele mesteacănului meu este Necroza. Îl hrăneşte pe Hitler acolo jos în pământ. Rădăcinile mesteacănului îi intră lui Hitler în vene. E fericit şi atunci când va prinde puteri ne va extermina pe toţi, ne va face zob ca pe nişte cartofi fierţi. “ (Cutia neagră cu lapte de George Chiriac)

Dar nici autorii recunoscuți nu scapă de imboldul exagerării, ca în cazul lui Philippe Forest sau, ca să schimb registrul, în cazul unui apreciat autor SF, Dan Simmons, care într-o scenă erotică între Zeus și Hera, din romanul Olimp (în curs de apariție la Editura Nemira) devine de-a dreptul ilar fie și numai exagerând cu notațiile prea strict metrice și hiperbolele abundente:

„Îi aşeză mâna mai ferm în jurul mădularului şi împinse, totuşi era atât de tumescent, încât fu mai degrabă lovitura unui cap de berbece, decât o penetrare. Hera fu propulsată o jumătate de metru pe masă.“

Chiar dacă hiperbola se justifică în cazul unor fețe zeiești, insistența strică efectul scenei și cititorul schițează un zâmbet citind-o.

Scenele erotice sunt uneori victimele exagerării la mari autori, ale căror cărți rămân valoaroase în ciuda acestor mici imperfecțiuni. Pentru cei care vor să savureze astfel de fragmente ale exagerării, le recomand link-ul cu autorii premiați și nominalizați la Bad Sex in Fiction Award: http://www.literaryreview.co.uk/badsex.html Laureatul din 2009 nu a fost altul decât Jonathan Littell, cu un fragment din Les Bienveillantes (Binevoitoarele, Editura RAO), romanul care a câștigat Premiul Goncourt în 2006 și Prix de lʼAcadémie Française.

În final, nu-mi rămâne decât să-i citez pe Strunk&White spre luarea-aminte a celor care se luptă cu facerile stilului: „Când exagerezi, cititorii devin dintr-odată vigilenți și orice va preceda sau va urma exagerării va fi pus sub semnul îndoielii în mintea lor pentru că și-au pierdut încrederea în judecata ta sau în dreapta ta cumpănire. […] O singură exagerare, oriunde sau oricum s-ar petrece, diminuează întregul și un singur superlativ iresponsabil are forța să distrugă, pentru cititori, obiectul entuziasmului lor.“

Stil, substantiv (7. Pauza de lectură)

Aprilie 25, 2010

De ceva vreme n-am mai purces la scurtele mele „lecții“ de stil, inspirate dintr-un tratat sau altul, din vorbele de duh ale celor deja hârșiți în ale scrisului, pentru că am citit, la îndemnul unui bun prieten, un eseu al lui Don Julio (Cortázar, nu Tequila :)). Eseul cu pricina, „Despre povestirea scurtă și împrejurimile ei“, în traducerea Ruxandrei Maria Robe, a apărut în Antologia eseului hispano-american,  publicat la Editura Univers în 1975. Dacă dați de volum printr-un anticariat, cumpărați-l și nu veți regreta.

Credința mea de cititoare, deh, e că nu poți scrie proză scurtă fără să fi trecut prin „greii“ genului, Hemingway, Cortázar, Carver, Borges, Cheever (ca să nu lungesc lista, deși mai sunt… O.Henry, Buzatti… Preda… Philip K. Dick). De fapt, îi ai în preajmă, îți sunt prieteni apropiați la masa de lucru, ba chiar, vorba lui Julian Barnes, ei îți sunt adevărata familie, dacă literatura e foaia ta de parcurs ca rutier pe (auto)străzile vieții. Se întâmplă ca după ce ai citit povestirile unuia dintre acești „grei“ să dai de un interviu, de un eseu al lor care să întregească imaginea pe care o ai despre operă, ba uneori să o ducă la acea high resolution care îi mătură pixelii inexactității.

Așa s-au petrecut lucrurile pentru mine cu eseul lui Julio Cortázar, în care acesta pleacă de la ultimul precept din „decalogul povestitorului perfect“ al scriitorului Horacio Quiroga – „Povestește ca și cum povestirea n-ar prezenta interes decât pentru mediul restrâns al personajelor tale, dintre care tu însuți ai fi putut să fii unul. Numai în felul acesta se obține viață în povestire.“ – ca să ajungă la sfericitatea povestirii, la forma ei închisă, la „sentimentul sfericității“. E o lume în sine, verosimilă prin ea însăși, motivată interior (și nu exterior ca la clasici, prin apelul la respectarea unor norme de stil) sau non-motivată, existând pur și simplu fără vreun télos la prima vedere. „Demonul explicativ“, cum îl numea teoreticianul Gérard Genette, din proza balzaciană, de pildă,  nu mai are ce căuta într-o povestire à la Cortázar. Demiurgul lipsește din lumea creată:

„[…]când scriu o povestire caut instinctiv ca ea să fie într-un fel oarecare, străină de mine ca demiurg, că încep să trăiesc o viață independentă și că cititorul are sau poate să aibă senzația că citește ceva care s-a născut singur, în sine și chiar din sine; în orice caz, numai cu meditația, dar niciodată cu prezența manifestă a demiurgului.“

Mai abitir se întâmplă astfel într-o povestire scurtă (short story), care de obicei se concentrează pe relatarea unei singure acțiuni, are o intrigă, un cadru, un număr mic de personaje și acoperă o perioadă scurtă de timp. E esență narativă. În economia unei astfel de specii literare nu există „burți“ explicative, descrieri care să ocupe trei sferturi din povestire. E ca o cameră mică pe care o faci locuibilă cu puține obiecte, în care crearea de spațiu e mai importantă decât obiectele înseși și de la fereastra căreia zărești lumea întreagă, nu doar blocul de vis-à-vis.

Autorul e doar paiul de care textul se desprinde ca un balon de săpun, cum definește Don Julio autarhia povestirii. El trebuie să fie lipsit de vanitate și să-și lase creația să se descurce singură. În narațiunile postmoderniste, în maniera unui John Barth, un guest star prezent într-unul dintre episoadele serialului Stil, substantiv și a cărui ultimă carte de povestiri tocmai a apărut la Editura Nemira (Toga Party și alte povestiri), autorul poate interveni jucăuș, dezvăluind indeterminarea și limitele ei în crearea lumii narative, a personajelor, a deciziilor lor etc. La Cortázar însă vorbim de altceva, nici măcar de (post)modernism sau de realism magic, ci de un soi de proză care ar trebui să-i poarte numele și care nu poate fi imitată. În ceea ce scrie el, nu e numai mecanism narativ, tehnică, nu sunt reguli literare încălcate sau respectate decât până la un moment dat, ca în icoane. Călugărul-pictor a făcut școală, dar fără rugăciune nu poate să dea acea ultimă sclipire din ochiul sfântului. Acel „Nevermore“ despre care vorbește E.A. Poe în Filosofia compoziției, dar a cărui justificare rațională e doar asta: „De fapt, a fost chiar primul cuvînt care mi-a venit în minte.“ Rațiunea funcționează deci  până la un punct, restul e… fantasticul acela pe care l-a visat/scris Cortázar, recunoscând că:

„Geneza povestirii și a poemului este totuși aceeași, se naște ditr-o bruscă uimire, dintr-o strămutare care alterează regimul «normal» al conștiinței.“

Îmi voi continua „lecțiile“ mele cu de-mprumut sfaturi gândite în manieră proprie, fără să uit, eu, autorul și voi, cititorii, diferența dintre artă și meșteșug:
„Un povestitor eficient poate să scrie narațiuni literar valabile, dar dacă vreodată a trecut prin experiența de a se elibera de o povestire ca și cum ar zvârli jos de pe el o dihanie, va ști diferența care există între posesiune și bucătărie literară, și la rândul său un bun cititor de povestiri va distinge fără greș ceea ce vine de pe un tărâm indefinibil și fatal, și produsul unui simplu meșteșug.“

Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlânat! & Nu fi grafoman!)

Martie 30, 2010

Te afli în fața laptopului și degetele îți sunt seduse de tastatură, apeși pe taste și umpli fereastra cu propriile cuvinte care țes un text, al tău, o poveste pe care o scrii chiar tu și ai vrea să tot adaugi, să nu se termine covorul ăsta chiar dacă la sfârșit nu-i nici un desen pe/în el.

Necesitatea de a scrie poate ușor să se transforme în grafomanie, cuvânt a cărui etimologie grecească mi se pare mai bună decât orice definiție: graphein – „a scrie“ și mania – „nebunie“. Limita dintre pasiune și patologie rămâne misterioasă adesea și, vorba lui Kundera (în Cartea râsului și a uitării), doar „rodul diferit al pasiunii“ e ceea ce îl deosebește pe Goethe de taximetristul insomniac care își scrie viața din romanul autorului ceh.

De aceea ai nevoie de o mare doză de cruzime ca să ștergi surplusul, „burțile“ pe care textul scris la prima mână le etalează cu mândrie. Mai greu este însă cu un text care nu numai că-i dezlânat în toate cele, dar mai și zornăie de tinichele fără valoare, de la juvenila adjectivită calificativă până la figurile de stil înghesuite unele într-altele, pufăind de simboluri din care nimeni nu mai pricepe o iotă. Pe bună dreptate autorii manualului The Elements of Style spun că „proza ornată e greu de digerat și, în general, nesănătoasă și uneori grețoasă“. Frazele pompoase, dulcegăriile  nu pot fi compensate ca „stil“ decât „prin a scrie ceva la fel de merituos precum Cântarea Cântărilor“.

Gândindu-mă la regula asta cu dezlânarea și împopoțonarea unui text, mi-am adus aminte de un fragment din Decameronul lui Boccaccio, așa că am desprăfuit tomul meu editat la ESPLA, traducerea Etei Boeriu cea de pe vremuri, și am avut noroc să și găsesc pasajul:

„Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală și podoabă; iar cea care-și atârnă pe ea veșminte mai bălțate și mai înzorozonate se socotește mai vrednică de prețuirea și cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că și-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoțoneze, ar răbda pe el mai multe găteli decât oricare femeie și că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e și rușine a spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce și împotriva mea; înzorzonate precum sunt, boite și pestrițe, ori stau țepene ca niște stane de piatră, mute și nesimțitoare, ori, de răspund când le întrebi, îți dai cu socoteala c-ar fi mai bine să tacă.“

Cu textul, ca și cu femeia din povestea lui Boccaccio.  Ori iese o femeie frumoasă prin naturalețea ei, ori un măgar împodobit. Iar textul cel boit fie nu spune nimic, fie își trădează… prostia. Așadar, „găteala și podoaba“ trebuie cu atenție alese și îndelung finisate, astfel încât la sfârșit textul să semene cu o femeie, iar nu cu urecheatul. Am exagerat un pic (și m-am și amuzat :)), ca să îndepărtez tentația graforeei de orice începător în ale autorlâcului.

În actul scrisului există ceva irațional, o dimensiune pulsională ce te îndeamnă să dai naștere unui text, care poate să aibă o finalitate, în interiorul unei practici socializate, sau nu. René Pons  scria într-un articol din revista PsyCause: „Ceea ce caută grafomanul în text este să creeze impresia propriei densități, fără de care nu este decât o absență în sânul unei lumi lipsite de substanță.“

Există și cazuri geniale, ca Artaud, care la sfârșitul vieții scria enorm ca să-și înfrunte suferința, vezi voluminoasele Carnets de Rodez sau Retour à Paris. „E atât de dur, spunea Artaud, să nu mai exiști, să nu mai fii în ceva.“ Prin scris căuta tocmai acest „ceva“ în care să fie, prin care să-și supraviețuiască.

Așadar nu-i de glumă cu graforeea/grafomania! A nu se confunda cu literatura!

Stil, substantiv (5. Revezi și rescrie)

Martie 15, 2010

„ If it sounds like writing, I rewrite it. “ (Elmore Leonard)

Scrisul nu e o chestie de reguli stricte, e un proces complex și misterios pentru cei care îl iau în serios. Și totuși… chiar dacă nu putem stabili răspicat trei pași esențiali ai actului de a scrie, îi putem numi aici, așa cum sunt enunțați în tratatele de stil: 1. ai o idee și o gândești (cu un plan mintal sau scris, schematic sau detaliat); 2. o verși pe hârtie într-o primă formă, într-o ciornă (celebrul draft); 3. revezi și rescrii până ajungi la forma pe care o consideri finală. De-a lungul acestor pași, „opera“ se plămădește după cum e frământată și după cum o ia focul.

Când îți scrii ideea pentru prima dată, multe îți sunt permise, mai puțin să-ți dai frâu liber gândurilor aleatorii. Nu scrii la întâmplare, nu ești un grafoman, știi mai mult sau mai puțin ce vrei să faci și ciorna este versiunea timpurie a viitoarei compoziții organizate.   E momentul acela mai aproape de spontaneitate și entuziasm, când îți poți permite imperfecțiuni: greșeli gramaticale, referiri neverificate, fraze la capătul cărora nu mai zărești începutul și te crezi de-a dreptul proustian, adjectivele  calificative zburdă prin textul tău și, în general, cam o treime, dacă nu și mai mult, din cuvintele folosite sunt de prisos.

Odată ciorna încheiată, la recitire (de preferat după o vreme) vei avea surpriza să descoperi fisuri, găuri, părți din text care nu-și au rostul unde au fost puse inițial. Revizia înseamnă o recitire cu încetinitorul, atentă, critică. Perspectiva se schimbă. Nu mai ești scriitorul care vrea să spună ceva și repede, ci te pui în locul cititorului. E destul de clar, de simplu, de inteligibil ce ai vrut să spui pentru cel care va citi textul? Fie că recitești direct pe computer sau pe un exemplar printat, acum a sosit momentul să verifici ce cuvinte ai ales ca să-ți spui povestea (clișee, argou, idiomuri), dacă vocea narativă este adecvată subiectului sau e artificială, dacă ai conturat suficient un personaj sau altul, dacă ritmul urmează acțiunea, dacă ai făcut erori gramaticale sau de ortografie, dacă sfârșitul decurge firesc din tramă (surprinzător sau în coadă de pește etc.). Recitirea critică este cea care naște o variantă revizuită sau alte și alte variante.

Sunt chiar mai multe metode de recitire. Unii optează pentru cititul cu voce tare, pentru că surprind în felul acesta schimbarea de ton a povestirii, de ritm, ceea ce „zgârie“ auzul. Nu degeaba literatura are multe în comun cu muzica. Se spune că urechile sunt adesea mai de încredere decât ochii. Alții au nevoie de „cititorul“ special, fie el un prieten, soția, mama, editorul cu care lucrează de obicei sau… valetul (ca Jonathan Swift dacă nu mă înșel). Atenție însă, Margaret Atwood susține că ar fi  bine totuși să nu fii implicat într-o relație romantică cu prietenul/a căruia/căreia îi dai să citească manuscrisul – riști o despărțire de zile mari 🙂 Observațiile acestor cititori privilegiați sunt un soi de tăiere a cordonului ombilical care-l ține pe scriitor legat de creația sa. O poate vedea astfel cu alți ochi și să-i cântărească mai bine ajustările. Rescrierea poate fi o muncă de chilie sau una a ușilor deschise, depinde de personalitatea fiecărui scriitor în parte.

Revizia și rescrierea sunt partea de hard-work a scrisului. Flaubert, de pildă, a fost un perfecționist. Există un site care conține toate cele 4 561 de pagini de manuscris ale romanului Madame Bovary, de aproximativ 400 de pagini, www.bovary.fr

Și un link doar la unul dintre bruioanele marelui stilist:

http://bovary.univ-rouen.fr/folio_visu.php?folio=2865&mode=sequence&mot=

Munca tăierii, înlocuirii, șlefuirii textului în toată splendoarea sa plină de sudoarea minții.

A scrie înseamnă a rescrie – un lucru pe care oricine a încercat să scrie profesionist îl știe și și-l asumă. Deși dogmele nu-s permise în literatură, ea este un soi de religie care își are credincioșii și sfinții ei nebuni, capabili de mari sacrificii și nevoințe.

Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)

Martie 1, 2010

Știu că mi-am propus să discut aici tot felul de reguli/sfaturi din manuale de stil sau din cursuri de creative writing. De fapt, să le propun spre analiză celor care scriu și care s-au confruntat cu una sau alta din aceste norme.

Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.

Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:

În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitoraşilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeştrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPşiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteţi să mă urmăriţi, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecinţă, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?

Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:

Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puţin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârţâiţi, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soţii Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili şi chiar simpatici, urmăm regulile Poveştii şi îi punem în situaţii de criză – şi apoi ajungem să ne simţim mai responsabili faţă de ei decât faţă de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârşim prin a ne spune nouă înşine, […] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveştii […], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.

Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…