Archive for the ‘Despre citit’ category

E-lit

Septembrie 18, 2010

Gadgeturile electronice trasează, de la o zi la alta, viitorul cărţilor alcătuite din lipici, sfoară şi hârtie. Este o schimbare pe care am ajuns să o percepem ca fiind inevitabilă, asemenea celei care, în vremea lui Gutenberg, a zguduit temeliile ordinelor monastice uşor-copiatoare-de-mână. Cum se va modifica însă sfera cuvântului „scris“? Se va supune ea unui proces de incluziune sau de excluziune? Ambelor? Şi putem oare să ne imaginăm însemnătatea parcurgerii ambelor sensuri?

Deşi dispozitivele electronice care permit lectura sau care au fost create în mod special pentru lectură se străduiesc, în momentul de faţă, să păstreze nealterată interfaţa publicaţiilor originale, unele mergând până într-acolo încât simulează senzaţia fizică a întoarcerii paginii, această nostalgie impusă de actul rememorării se va stinge odată cu memoria colectivă a unei generaţii. Cu siguranţă va continua să existe în paginile (virtuale), ale istoriei, însă nu se va mai cere pusă în scenă, reiterată. O dată descoperite posibilităţile extraordinare puse la dispoziţie de mediul electronic, acestea vor fi fructificate în detrimentul izului de vechi. În fond, cine îşi va mai aminti ce a fost odată pagina scrisă?

În momentul de faţă, se pune problema schimbării naturii semnelor care acoperă o pagină scrisă. Pe de o parte, este foarte probabil ca literatura, aşa cum o percepem noi astăzi, să adopte formatul literaturii electronice. Astfel, textul va fi împânzit de hyperlink-uri care, încetul cu încetul, pot lua locul unor măiestre înflorituri ale condeiului. Ne putem imagina, de exemplu, cum bucata de text care descrie răsuflarea turbată a vântului în La răscruce de vânturi va fi asociată unui hyperlink care va permite cititorului să asculte vântul, în vreme ce continuă să citească. Va îmbogăţi oare această posibilitate procesul lecturii sau îl va sărăci? În ce măsură mai este lectura un proces solitar, existând în afara normelor temporale sau spaţiale?

Un posibil răspuns la cea dintâi întrebare ar fi acela pe care S.T. Coleridge îl conturează în minunatul său eseu despre Hamlet, anume că „sublimitatea se regăseşte […] nu în experienţa senzorială, ci în reflexul imaginativ“ (traducerea mea). Dar poate că nici imaginaţia nu poate cuprinde, deocamdată, imensitatea schimbărilor ce alterează faţa literaturii în prezent. La a doua întrebare nu m-aş grăbi să răspund, pentru că lectura, consider eu, este un eveniment comun doar într-o anumită măsură şi, apoi, în două feluri diferite: în primul rând, lectura se constituie ca fenomen comun în momentul parcurgerii textului, când lumea senzorială îşi impune prezenţa incontestabilă; în al doilea rând, ea capătă un caracter public în momentul confruntării impresiilor proprii cu acelea ale unei comunităţi de cititori, mai mult sau mai puţin avizaţi.

Dar lectura este solitară în momentul constituirii înţelesului. O foarte bună descriere a acestui fenomen a fost făcută de Saussure, care susţinea că sintagmele (în cel mai simplu înţeles, asociaţiile de cuvinte, sau propoziţiile / lăsând deoparte fonemele etc.) se constituie în lungul unei axe liniare, ce sugerează caracterul strict temporal al acestora. De exemplu, o frază nu poate fi înţeleasă instantaneu, ci trebuie parcursă până la capăt (prin această parcurgere până la capăt nu înţeleg amânarea formării sensului, deci îl evit pe Fish), într-o secvenţă pur temporală. Aceasta este natura limbajului. Însă fiecare particulă şi fiecare cuvânt sunt alcătuite la nivel strict conceptual, prin raportare la o altă axă, aceea a asociaţiilor, care permite înşiruirea lanţurilor de particule/cuvinte asociate.

În fine, ulilizarea unor imagini imediat accesibile (prin intermediul hyperlink-urilor, de exemplu) poate modifica acest proces cognitiv. Caracterul strict solitar al lecturii, condiţionat de formarea proprie fiecărui cititor a înţelesului, ar putea deveni comun, public. În acel moment, asociaţiile s-ar realiza instantaneu, evitând orice rută ocolitoare. Pentru a da o explicaţie acestui fenomen, aş începe prin a observa că acest caracter solitar al lecturii este condiţionat, în mod paradoxal, de o multitudine a înţelesurilor, de o pânză a experienţelor, proprii fiecărui cititor în parte. Asociaţiile care permite diferenţierea unui cuvânt, prin instituirea rutelor ocolitoare (care scot în evidenţă alte cuvinte, alte înţelesuri, mereu altele, şi, totuşi, aceleaşi, prin faptul că ele gravitează în jurul unui nucleu unic, al cărui înveliş protector se extinde pentru a le cuprinde în aceeaşi sferă, o sferă subordonată nucleului), nu se constituie niciodată instantaneu. Ele sunt întipărite în mecanica limbajului, la nivel conceptual, asigurând, prin existenţa lor, nu prelungirea existenţei limbajului, ci a metaforei, a literaturii. Asocierea instantanee a unui cuvânt cu un înţeles, înăbuşirea reflexului imaginativ, refuzul de a mai permite constituirea înţelesului prin raportare la alte înţelesuri, toate acestea nu vor avea ca rezultat dispariţia limbajului, ci sărăcirea lui. Şi, implicit, sărăcirea experienţei lecturii.

Cum şi despre ce vorbim când vorbim despre citit?

Iulie 5, 2010

Uneori, cititorii sunt puşi în situaţia de a-şi justifica alegerile în materie de lectură. Nu este, bineînţeles, vorba de acei cititori a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului. Nici despre aceia a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului şi care identifică lectura cu o veşnică amânare a exprimării. Acest „uneori” şi această „situaţie”, posibil ingrată, îi vizează pe aceia pentru care limbajul narativ nu şi-a pierdut funcţia primară, aceea de a semnifica. Dincolo, sau înainte, de pretenţia sa de a accede la un semnificat, dincolo, sau înainte, de semiotica inventată a lui Roland Barthes, convingătoare în spaţiul marcat de solitudine al profesorilor din proza lui Jeffrey Eugenides (Extreme Solitude), limbajul invită la amorfism intelectual, la plasticitate a imaginaţiei. Invită la plictis şi poveşti.

Sau la justificări. Însăşi justificarea capătă diverse forme şi nuanţe, în funcţie de aceia care o pretind, căci este o funcţie a retoricii ne-deconstructiviste şi ne-definite de Paul de Man (care înclina înspre o definiţie îndepărtată de sensurile clasice şi axată pe imposibiliatatea alegerii logice între două înţelesuri date), acea retorică despre care Aristotel spunea că ar fi determinată, în parte, de dispoziţia şi trăsăturile auditoriului. Cum privesc cititorii (semi-)informaţi lectura (în accepţiunea lui Stanley Fish, cititorii informaţi trebuiau să cunoască nu doar limba în care era redactat textul, ci să aibă o oarecare idee şi despre contextul literar/cultural al vremurilor prezente şi apuse) şi cum vorbesc ei despre citit?

Lectura se desfăşoară, în mod evident, în timpul liber, îmbucătăţeşte acele calupuri ale cadranelor ceasornicelor de oţel inexpugnabil despre care Bayard din Flags in the Dust (Steaguri în ţărână) spunea că rămân împietrite şi că, la douăzeci şi şase de ani, mai sunt două treimi din ceva ce nu mai trece. Deşteptare a conştiinţei sau sondare oarbă a subconştientului? Lectura nu mai este percepută ca act sacru, în sensul impregnării cititorului/ascultătorului cu balsamul vorbelor sfinte (după cum se întâmpla în secolele XVII-XVIII, în societăţile semi-literate): este, în schimb, o procedură de sacralizare a vorbelor cititorului. Devine un act de justificare a timpului liber, o motivaţie transcendentă a existenţei acestuia. După cum spunea şi Donald Barthelme în Snow White (Albă ca Zăpada) (fără să-şi propună a o spune, cine ştie?), este ceva ce aşteptăm să se termine, o bucată de text pe care o parcurgem impertubabili, dar care, în mod paradoxal, ajunge să caracterizeze, să explice şi să dezvolte. Şi prin care ne justificăm petrecerea timpului liber – o retorică agresivă, culturală.

Dovezi ale acestei retorici sunt poveştile. Colorate şi pestriţe, adeseori neadevărate. În sensul nerespectării originalului, poate? Ele glisează între textul original, între formele şi conceptele acestuia, şi varietatea auditoriului. Părăsesc spaţiul individual al lecturii şi sfera solitudinii autoimpuse şi necesare şi vin în întâmpinarea nevoilor ascultătorilor, dovezi ale maleabilităţii povestitorului. Poveştile nu se mai identifică cu text, carte, autor, context, formă şi înţeles. Sunt un produs al plictiselii acute. Altfel ar fi tăcere şi repulsie. Cum vorbim despre poveşti? Ni le apropriem, devin experienţe proprii, ceea ce nu este întru totul nenatural. În fond, au existat şi există numeroase curente de critică greşit înţelese (sau nu), care preamăresc poziţia cititorului şi capacitatea acestuia de a interpreta şi înţelege, de a transforma. M-am amuzat copios când, în urmă cu puţin timp, am citit o carte recomandată de un prieten în ale cărui gusturi aveam încredere. Povestea fusese alterată semnificativ de acest prieten, cred că nici numele personajelor nu se păstraseră (şi cred că astea se păstrează cel mai uşor), poate doar o mică parte din intenţia autorului (?!?) răzbătea dintre crâmpeiele narative. Dar cartea era bună. Şi poveştile erau bune.

Este paradoxal faptul că, în ciuda menirii lor, aceea de a imortaliza şi de a păstra, de a transmite mai departe, poveştile sunt elemente ale recontextualizării. Ele necesită şi uşurează recontextualizarea. Lectura şi poveştile sunt ambianţă, ambient? Orice ar fi, „desenul din covor” (Henry James) s-a cam acoperit de praf.

Down the Rabbit Hole We Go

Mai 30, 2010

Ni se mai întâmplă să privim la televizor sau la ecranul unei săli de cinematograf, de exemplu, şi să rămânem cu gura căscată. Nu pentru că ne-am plictisi, ci dintr-un cu totul alt motiv: suntem fascinaţi! Oamenii din spatele ecranului aceluia execută cele mai incredibile mişcări, se sucesc şi se întorc în cele mai nemaipomenite feluri, sar pe deasupra munţilor şi a norilor coloraţi în nuanţe patetice de roz, albastru şi portocaliu, parcurg sute de kilometri în doar câteva secunde. Se îmbrăţişează cu feline uriaşe… ?!?! Sau, şi mai bine, cu peşti-pisică (intervin scuzele de rigoare pentru nota de tragism, Steve Irwin era un tip mişto). Eliminând din ecuaţie magia montajului şi/sau a mirajului, parcă ne vine să ne întoarcem către cel de lângă noi şi să-i zicem: „Hai să facem şi noi asta!“ „Nu încercaţi să faceţi asta într-un cadru nesupravegheat“ (de către specialişti, probabil) şi „Nu încercaţi să faceţi asta când sunteţi singuri acasă“ (fără părinţi?) (gradare descendentă a avertismentelor, în funcţie de natura programului şi de vârsta medie a publicului ţintă) sunt răspunsurile pe care le primim.

De unde şi de la cine şi cum? De fapt, de ce? Am observat că aceste avertizări apar exclusiv la sfârşitul programelor de gen reality show şi al reclamelor. Prin urmare, la sfârşitul acelor secvenţe filmate care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii. Este oare stimulul vizual într-atât de puternic încât noi să lăsăm deoparte consideraţiile de natură raţională şi să cădem pradă paroxismelor eliberatoare de constrângeri? Se pare că da.

Încetul cu încetul, ajungem şi la cărţi. Să ne oprim puţin asupra autobiografiilor sau, cel puţin, asupra acelor lucrări de ficţiune suspectate a fi autobiografii (care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii 🙂 ). Prefer să nu intru în detalii şi mă joc puţin cu conceptul. Aşadar, de ce nu există, în cazul acestor lucrări note de subsol, de exemplu, care să transmită aceleaşi avertismente contrariante care ne încântă privirile din partea inferioară a ecranelor clipocitoare? Cam care ar fi diferenţa dintre o reclamă la Mountain Dew (Do the Dew!!) şi Hell’s Angels al lui Hunter S. Thompson? Bine, diferenţele dintre o operă de ficţiune cu tente autobiografice şi o reclamă pentru o băutură răcoritoare sunt multe (începând de la natura mediului şi a conţinutului, continuând cu mijloacele de expresie şi tot aşa – cred că Poetica lui Aristotel este extrem de actuală în privinţa clarificării acestor aspecte pe care nici nu ar avea rost să încerc să le detaliez), dar am putea să ne legăm de următoarea întrebare: de ce este imboldul vizual mai puternic decât cel… conceptual? Cred că e bine ales cuvântul „conceptual“, pentru că, mi se pare mie, punctează destul de precis diferenţa pe care încerc să o identific.

Cred că decizia de a acţiona într-un fel sau altul (de exemplu, de a imita faptele de vitejie ale personajelor din reclame) este susţinută de, se bazează într-o mare măsură pe, locaţia formării impulsului. Imaginea deja alcătuită se adresează cu mai mare uşurinţă înţelegerii şi, de aici, „visceralităţii“ (inexistente, se porneşte de la „viscere“, dar posibilităţile de derivare ale unui cuvânt sunt, practic, infinite). Un puzzle deja rezolvat ni se înfăţişează privirii, iar imaginaţia se lasă cu mai multă uşurinţă purtată pe căile-i ambigue, impulsul formându-se la suprafaţa metaforică a emisferei stângi a creierului (în general, pentru cea mai mare parte a oamenilor, pentru a nu cădea în păcatul incorectitudinii politice). Altfel stau lucrurile cu vorbele scrise, de al căror grafism ne împiedicăm de la bun început. Ducându-şi existenţa pe pagină, ele nu sunt integrate înţelegerii decât după ce s-au constituit într-un ansamblu bine închegat (iar asta se întâmplă la nivel conceptual, unde se conturează ideea şi se formează conceptul şi acesta se asociază cuvântului rostit sau scris). Cu alte cuvinte, semnele lizibile de pe hârtie sunt descompuse şi analizate din punct de vedere al contextului şi, după ce au fost astfel rumegate, sunt regurgitate. De astă dată, activitatea cerebrală se desfăşoară în sens invers, dinspre interior înspre exterior. Accentul cade nu pe încorporarea unor senzaţii deja alcătuite, ci pe crearea unor senzaţii, pe capacitatea cititorului de a formula o realitate proprie.

Ce straniu şi reconfortant ar fi să observăm persoane “going down the rabbit hole” ([aici, mă bucur de multiplele conotaţii oferite de limba engleză] aflată undeva, la baza unei clădiri de birouri căreia i-ar slăbi fundaţia) sau grăbindu-se să ajungă la partida de ceai a… , sau plecând în căutarea prăvăliilor de scorţişoară. Poate că am depăşit puţin limitele autobiografiei, dar, din punct de vedere al cenzurării conţinutului prin amplasarea strategică a unor avertismente de genul celor despre care vorbeam, nu există autobiografie. Tot la fel cum nu există „viziune conceptuală“.

Citirea semnelor

Mai 4, 2010

În prefaţa de la The Street of Crocodiles and Other Stories (Strada Crocodililor şi alte povestiri), Jonathan Safran Foer scrie următoarele: „Îmi amintesc când am citit pentru prima dată Strada Crocodililor. M-am îndrăgostit de carte, dar nu mi-a plăcut. Limbajul era prea inaccesibil, imaginile erau prea fantasmagorice şi precare, dorinţele erau prea puternice, sentimentul pierderii era prea palpabil – totul era fie comic, fie tragic.“ Putem doar să presupunem că, având o astfel de carte în faţă, John Ruskin ar clătina aprobator din cap, căci acuitatea pecepţiei ce trece dincolo de pojghiţa pateticului subiectivism şi înţeapă inima adevărului nu ar putea decât să-l încânte, cu siguranţă, la fel de puţin pe cât ne încântă verbozitatea acelor coji de ouă despre care vorbeşte tot Safran Foer, citându-l tot pe Schulz, spunând cum „modurile“ de a trăi se petrec la suprafaţa vieţilor noastre, cum obiceiurile şi cultura, hainele, mijloacele de transport, calendarele, hârtiile din portofele, felul în care ne petrecem timpul liber, răspunsurile la întrebarea „Ce mai faci?“ se întind, precum foi subţiri de hârtie de pergament, deasupra fenomenelor, lucrurilor, trăirilor cu adevărat importante, acelea care ne devin accesibile prin intermediul marilor scriitori, aceia care ne determină să ne schimbăm, precum Kafka, care, la rândul său, insistă să ne spună că o carte trebuie să fie asemenea unei securi ce sparge mările îngheţate dinăuntrul nostru.

Intră în scenă Eliot, via Shakespeare, rostind ”those are pearls that were his eyes“, ducându-ne, poate, cu gândul la priviri îngheţate în contemplarea unor mări secate (în fine, cel puţin în afara contextului, pentru a mă alinia la ideea articolului). Visceralul se transformă în banal, căci identificarea şi etichetarea sentimentului, duc, inevitabil, la uzura sa. Da, Ruskin ar ofta prelung, căci deformarea privirii nu poate să implice decât alterarea obiectivismului dorit (fie el şi sub forma patetismului pur), garantat de înţelegerea corectă a anumitor stări. Citim, în ziua de azi, cu atenţia încordată, dorindu-ne să descoperim frânturile de intensitate care s-ar putea transforma, într-o bună zi, în maxime ale unor vieţi obosite; şi ce păcat că apele lecturii au îngheţat cu totul şi securea cărţii nu îşi prea mai înmoaie tăişul în apă.

Asistăm, de fapt, la o aliniere a unor aşa-zise plăci tectonice, cele ale mesajului şi înţelesului de care vorbea Stanley Fish în Is There a Text in This Class? (spunând că mesajul poate fi exprimat într-o multitudine de feluri, în vreme ce înţelesul este unic), având de-a face mai degrabă cu iluzii ale unor astfel de straturi, de automatisme create, în mod ironic, prin practica lecturii rapide. O întrebare legitimă ar fi dacă mecanizarea cititului este neapărat echivalentă cu degradarea sa. Probabil că da (în pur spirit deconstructivist), din moment ce avem de-a face exclusiv cu „structura de suprafaţă“ a unor adâncuri secate, drenate, pustiite. Un bun exemplu îl constituie aşa-numitul fanfiction, ficţiune scrisă de fani ai unor seriale TV, în principal, pentru alţi fani, nu neapărat ai serialelor, cât mai degrabă ai categoriilor în care sunt încadrate aceste calupuri de ficţiune, categorii cu nume ce variază între Romance, Angst, Horror, Friendship, Hurt/Comfort, Humor şi tot aşa, ca să numesc doar câteva receptacule ale unor stări şi emoţii a căror transpunere în cadrul mecanismelor cotidianului nu a necesitat niciodată mai puţin efort decât în prezent, când „răsfoirea“ unor pagini web a devenit, pentru unii dintre noi, necesară, poate chiar obligatorie, impunându-se ca soluţie imdiată (nicidecum tergiversată prin practica limbajului sentenţios) pentru satisfacerea unor nevoi imediate.

Acelaşi fenomen are loc în momentul lecturării aşa-zisei ficţiuni „serioase“ (scrisă de autori a căror autoritate a fost recunoscută cel puţin de edituri sau agenţii, publicată şi comercializată, cu mai mult sau mai puţin succes), cititorii constatând că se simt atraşi de expresia nemijlocită, dură chiar, a unor stări precum cele exprimate de categoriile amintitite mai sus. Să fie vorba oare de o antrenare a percepţiei pentru depistarea unor atsfel de stări sau de manipularea voită a cititorului? Puţin din amândouă, cel mai probabil. Este totuşi puţin deranjant când constatăm că avem de-a face cu expresia clară a ceea ce Kafka sugera că nu ar fi trebuit să nu depăşească nivelul intuitiv, cu atât mai mult cu cât suntem obligaţi să ne întrebăm dacă s-a produs o inversare sau, mai degrabă, o aliniere a metodelor de interpretare a textului. Cel mai probabil. Un fenomen dezamăgitor.

O hartă a lecturii

Aprilie 7, 2010

Când vine vorba de hărţi, rareori se pune problema unei configurări mentale a acestora. Ele sunt bucăţi de hârtie ce se referă la realitatea tangibilă a liniilor roşii şi verzi şi negre care ne marchează drumurile, care se înnoadă în punctele esenţiale, acele locuri pe unde trebuie să trecem ca să ne putem încheia călătoria cu sufletele împăcate. Când ajungem acasă, ne face plăcere să păstrăm hărţile respective şi, după ce vor fi trecut ani buni, să le arătăm şi altora şi să le povestim pe unde am umblat noi.

Oare tot la fel stau lucrurile şi în ce priveşte lectura?

M-ar tenta să spun că da. Iniţial, scheletul articolului trebuia să se închege în jurul unui joc online, foarte simpatic. Cu siguranţă, penajul avea să fie mai diversificat. Dar îmi propusesem să pornesc de la un joc de redactare. Despre ce anume este vorba în acest joc? Te înscrii, îţi pui textul pe site (sau nu), apoi aştepţi ca alţii să ţi-l corecteze, să facă sugestii, comentarii etc. Sau faci chiar tu asta. În fine, ideea nu e rea, mai ales pentru cei care sunt interesaţi de acest soi de muncă, iar site-ul este extrem de bine organizat din punct de vedere tehnic. Ce m-a deranjat însă este felul în care ajungi să corectezi/redactezi: în loc să primeşti o bucată de text ceva mai mare, astfel încât eventualele comentarii să capete consistenţă şi să nu fie lipsite de o structură logică, nu ţi se serveşte decât o frază culeasă aleatoriu din text (pe aceeaşi poveste lucrează simultan mai mulţi redactori). Practic, având o vedere limitată asupra ansamblului, ţi se cere să-l judeci în deplinătatea sa. (www.bitesizeedits.com) (Noi cum citim? Vederea noastră este tot la fel de limitată? Părerile noastre se formează cu tot atâta uşurinţă? În cazul unui răspuns afirmativ, n-ar trebui să ne cuprindă oroarea unei astfel de greşeli?)

Mai apoi, m-am oprit asupra unui interviu luat unui scriitor foarte cunoscut, o figură destul de controversată, care vorbea, printre altele, despre spontaneitate şi rescrierea textului. El spunea că cea dintâi este importantă în măsura în care îi dă celui care scrie impresia că nu s-a împotmolit, că reuşeşte să meargă mai departe – de fapt, continua el, rescrierea, rescrierea şi, apoi, iarăşi rescrierea sunt cele care conferă textului greutate. Din nou, trebuie să recunosc că m-am întrebat în ce măsură suntem noi, cititorii, conştienţi de felul în care este construit un text (măcar la un nivel inferior), dacă suntem capabili să apreciem încrengătura frazelor şi a referinţelor. (Observ că în ultima vreme se pune din ce în ce mai mult accentul pe simplificarea lecturii – atât din punct de vedere al scriitorilor (care, bineînţeles, ţin să se distanţeze de vechea gardă, dar şi să se apropie de cititorul comun, să îi devină mai accesibili), cât şi din acela al cititorilor, care, nelimitându-se doar la proza contemporană, a cărei suprafaţă aparent placidă, în general, nu încetează să îi ademenească, îşi îndeamnă memoria deloc găunoasă „să aleagă“ a reţine acele fragmente sau bucăţi de lectură care se pot mula fără probleme pe şablonul cotidianului – fie că este vorba de ficţiunea lui Kader Abdolah sau de cea a lui John Barth).

În fine, m-am oprit şi asupra unei povestioare despre un cititor avid (îmi pare rău că nu am terminat-o şi am uitat prin ce revistă am găsit-o), un tip care, la un moment dat, ajunge să se întrebe dacă mai sunt cărţi pe lume pe care el să nu le fi citit. Într-o seară, pe când reciteşte un volum, constată cu stupoare că acele pagini pe care le citise deja îi dispar din faţa ochilor, se transformă în coli albe. Este îngrozit, căci nu ştie dacă îşi va mai aminti vreodată tot ceea ce citise. Prin urmare, se apucă să scrie ce îşi aminteşte, în speranţa că eforturile sale de până atunci nu vor fi fost în zadar (e de mirare că ceea ce scrie nu dispare, nici chiar în urma lecturii), încercând să compună o hartă a lecturilor de până atunci.

Cât de obişnuit este cititorul contemporan cu întocmirea unor astfel de hărţi ale lecturii? Nu într-atât pe cât ar trebui. De prea multe ori este ales drumul cel mai scurt între două puncte, chiar dacă acesta nu este fiabil din punct de vedere al geografiei şi structurii spaţiului. Se preferă spicuirea bornelor şi se ignoră ciulinii sau florile de pe marginea drumului. Sau asfaltul sau gropile sau oraşul. O dată cu dispariţia drumurilor, însă, dispar şi amintirile ce ar permite contextualizarea cărţilor – cu alte cuvinte, cititorul îşi pierde capacitatea de a crea metafore. Imaginea pe care mi-o evocă această nouă tendinţă (poate este un Nou Val) este aceea a unui desen de tipul „uniţi punctele“. Dar punctele, deşi bine marcate şi uşor vizibile, nu sunt unite şi, în felul acesta, harta coerentă, bine închegată şi (dacă este posibil) uşor ascendentă a lecturii nu ia fiinţă. Din păcate.

Gustul poveștilor

Martie 21, 2010

Zilele trecute citeam un articol despre un scriitor, fericitul tată a doi băieţi gemeni, idioţi, în vârstă de 11 ani (parcă aşa spunea articolul). Revin. Idioţi. Cuvânt a cărui desinenţă de plural nu m-a înţepat la colţul ochiului şi nu mi-a stors nici o lacrimă, ci m-a făcut să mă întreb (amândoi?) dacă băieţii erau mai zburdalnici din fire şi nu se prea ţineau de carte sau dacă sufereau, într-adevăr, de debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însuşirii vorbirii şi a deprinderilor elementare (nivelul intelectual neatingând pe acela al unui copil normal, de doi ani). Ei bine, varianta b. Iar mândrul tată continuă prin a spune că da, regretă faptul că fiii lui nu vor termina niciodată o facultate de profil tehnic (el însuşi avusese probleme cu matematica şi ar fi vrut, desigur, ca progeniturile… et cetera, proiectând dorinţele… et cetera), dar, în acelaşi timp, nu şi-ar fi dorit ca ei să fie normali. Normalitatea îl plictiseşte.

Revenim la poveste. Într-o bună zi, tatăl vine acasă şi îl vede pe unul dintre băieţi ţinând o carte în mâini. Îi dau lacrimile, preaslăveşte zeitatea supremă, uită de normalele-i preferinţe proprii şi, sfios, se apropie de băiat. Ce-o fi citind? Copilul ţinea cartea invers şi se holba tâmp şi obsesiv la paginile acoperite cu pete negre. (E cam greu de asimilat imediata nulitate semantică a unei anomalii „normalizate”.) În orice caz, tatăl este dezamăgit. Ştie că nu trebuia să se aştepte la mai mult. Şi totuşi. Preţ de o clipă, îşi doreşte să fi început să se gândească că ar fi putut să se plictisească. La un moment dat.

Dată fiind starea copilului, este evident că tatăl îşi pune problema „normalizării” acestuia. Îndreptându-ne atenţia asupra unui context uşor modificat şi schimbând sensul (dar nu şi direcţia) analizei, ne putem întreba în ce măsură are loc normalizarea actului lecturii. Cu siguranţă, lectura nu s-a instalat niciodată confortabil pe lista activităţilor ce compun normalul cotidian – ne putem aminti de bănuielile ce, vreme îndelungată, au planat asupra celor care manifestau un oarecare interes faţă de lectură şi cărţi. De izolarea auto-impusă a cărturarilor. Şi aşa mai departe. Până în momentul când vine momentul să fie momentul ca lectura să fie normalizată (iar apropierea textuală întârziată a frazelor de „lectură” constituie o manifestare a îndoielii faţă de posibilitatea ca acest fapt să aibă loc), ca spinarea cărţilor să fie frântă, ca textul să devină cu adevărat vandabil şi, prin urmare, accesibil, apropriabil.

Aproprierea se realizează prin mici acte de violenţă (trosnirea cotorului este esenţială) sau mari acte de (a se scuza cacofonia; de-)plasare (toate familiile fericite seamănă între ele, căci toate citesc c. şi Pedeapsă în uruitul roţilor de metrou), al căror formalism este încurajat şi exacerbat, iar lecturii i se face loc în cotidian (sau, mai degrabă, i se impune ocuparea unui loc în cotidian). Este un act natural, în măsura în care continuăm să evoluăm către bazele unei societăţi capitaliste feroce. Este un act normal, în aceeaşi măsură. Cu siguranţă, justificările ce stau la baza sa glisează între auto-impunerea uitării şi luciul agresiv al unei noi arme retorice – ostentaţia lecturii.

Dacă toate acestea pot fi ignorate, nu la fel stau lucrurile şi cu violenţa ce susţine lăcomia asimilării. Textele îşi pierd însemnătatea imediată, iar statutul canonic le transformă în victime uşoare. Odată digerate, ele oferă promisiunea iluzorie (zic eu) a unei schimbări în bine (şi „I can’t be quite sure,/ but the cause of the problem may also be the cure./ They say oysters improve your sexual powers./ Perhaps eating your son/ would help you do it for hours!” – by Tim Burton, please look up the poem).

Sigur, nu poate fi ignorată, dar, cu timpul, va fi asimilată şi, cine ştie, vom ajunge să ne întrebăm la un moment dat, without fear of wind or vertigo,după ce vom fi distrus mitul lecturii, aflaţi în cautarea unui alt mit, what story down there awaits its end?