Archive for the ‘De prin lumea literară’ category

Virgil Nemoianu – un model cultural propus de Editura Spandugino

Iunie 5, 2013

vn1De Virgil Nemoianu am auzit prima dată în studenție, la cursul de Teoria literaturii ținut de profesorul Mircea Martin, pe care-l consider și azi un mentor în ceea ce privește formarea mea ca om de litere. Apoi am avut ocazia să asist la un curs sau două ale profesorului Nemoianu, pe care le-a ținut, dacă nu mă înșală memoria, la invitația Facultății de Litere din București. I-am ascultat și cunoscut în anii  ’90 și pe Toma Pavel, și pe Sorin Alexandrescu, și pe Călin-Andrei Mihăilescu. Chiar dacă au fost întâlniri scurte, ele mi-au rămas în memorie prin discursurile lor pline de miez, prin ipotezele curajoase, prin  interpretările inedite și bine structurate. În anii ’90 au fost și tipărite multe dintre cărțile și mulți dintre autorii la care nu avusesem acces până atunci. Seria de teorie si critică literară a Editurii Univers, pe atunci sub conducerea lui Mircea Martin, a recuperat mulți din teoreticienii de seamă, români și străini.

Așa că mare și aproape de negândit, ținând cont de condițiile pieței actuale de carte din România, mi-a fost bucuria să aflu că Editura Spandugino a avut inițiativa unei serii de autor Virgil Nemoianu. A fost una dintre lansările la care am fost la Bookfest 2013. În standul editurii, sub privirile autorilor, care vegheau din afișe, și în vânzoleală inerentă oricărui târg de carte, ne-am strâns în jurul lui Virgil Nemoianu, al invitaților săi, Sorin Antohi și Mircea Anghelescu, ca și alături de gazdele evenimentului, doamna Lavinia Spandonide, director editorial al Editurii Spandugino, și Luigi Bambulea, cel care a îngrijit primul volum din seria Virgil Nemoianu. Volum elegant, făcut să dureze din generație în generație, acesta cuprinde două dintre cărțile autorului: Structuralismul și Calmul valorilor.

Sorin Antohi a vorbit despre orizontul enciclopedic și curiozitatea infinită ale celui cu care a corespondat de o viață.  Ale celui care a ales să studieze literatura în România, pentru că, în anii ’50-’60, filosofia era un domeniu constrâns ideologic. De aceea lucrările cu tematică literară de atunci ar trebui citite ca demersuri enciclopedice. În schimb, după plecarea autorului în SUA, acesta a fost nevoit să se supună rigorilor tipului de profesor american, făcând dovada excelentei cunoașteri a disciplinei, dar reducându-și în același timp originalitatea gândirii.

A ținut să  spună despre maniera în care „te citește“ Virgil Nemoianu, până la virgulă, comentând orice text cu spirit franc și cu o competență fără egal, lucru atât de rar, aș adăuga eu, în vremurile recente.

Dacă prima carte, Structuralismul, este o scurtă sinteză, o primă contribuție teoretică a celui care va deveni un reputat teoretician, critic și filosof al culturii contemporane, o schiță a teoriei secundarului, ce-a de-a doua carte, Calmul valorilor, este o culegere de articole de critică literară, de recenzii aplicate și reflecții.

În încheiere, Sorin Antohi a mărturisit că în ansamblul culturii române nu există o altă personalitate cu un atât de vast orizont enciclopedic.

A urmat profesorul Mircea Anghelescu, care s-a referit la profesorii plecați din țară, în general, care s-au bucurat de recunoaștere mondială, „gonirea“ lor de către regimul comunist favorizându-le de fapt cariera. Și-a reamintit cum în anii comunismului, colegii universitari îi cereau lui Virgil Nemoianu fotocopii ale unor articole imposibil sau greu de procurat în România de atunci și cum acesta le trimitea de fiecare dată, ajutându-i să fie la curent cu noutățile din domeniu.

De la pilda unei legende chinezești până la observațiile legate de revalorizarea unor cuvinte din zona „moale“ a gândirii (imperfecțiune, înfrângere) în titlurile și miezul scrierilor lui Virgil Nemoianu sau despre referirea la literatura română și la scriitorii români în studiile acestuia, profesorul Mircea Anghelescu  a luminat o altă față din personalitatea autorului lansat la Editura Spandugino. Autor, care a „țâșnit din mijlocul unei generații respectabile“, a conchis vorbitorul.

structuralismDoamna Lavinia Spandonide a vorbit despre puntea pe care a lansat-o Solomon Marcus (un alt autor de casă și simbol cultural al Editurii Spandugino, a cărei misiune este aceea de „a promova un model cultural al calității“) între editură și Virgil Nemoianu, punând accentul pe impactul universitar al seriei inițiate. „Nu valorile lipsesc, ci nevoia, setea pentru aceste valori“, a concluzionat editoarea, cerându-le celor prezenți și nu numai, profesori, oameni de cultură, să renască această sete în rândul cititorilor, mai ales în rândul tinerilor.

La sfârșitul evenimentului ni s-a adresat Virgil Nemoianu, care s-a declarat „buimăcit“ de zarva târgului și „umilit“ de cuvântările invitaților. Și-a exprimat „nostalgia și humorul“ cu care privește aceste lucrări din tinerețe care fac obiectul primului volum al seriei de autor.

Despre Structuralism, afirmă că este o carte care trișează, pretinde că vorbește despre o mișcare literară, încercând, de fapt, să-i atragă pe cititorii din vremea apariției volumului către o filosofie diferită de comunismul opresiv din acele timpuri, cu intenția de a scăpa din chingile marxismului. Autorul relatează o anecdotă, cum, după apariția cărții, un activist i-a propus să o introducă în bibliografia cursurilor de învățământ politic 🙂

Despre cealaltă carte, consideră că merge pe aceeași linie cu prima, păstrând un echilibru între critica și literatura română și cea universală, occidentală.

O altă anecdotă a făcut deliciul asistenței, referitoare la un eseu despre Thomas de Quincey,  publicat de autor ca introducere la traducerea Confesiunile unui opioman, apărută la Univers în anii ’70. După ce a apărut volumul, s-au petrecut în București o serie de asasinate, criminalul nefiind altul decât celebrul Rîmaru. La interogatoriu, acesta a afirmat că s-a inspirat din cartea mai sus amintită. Ca urmare, intelectualii au fost socotiți vinovați de crimele săvârșite. Lucru care azi ne pare rizibil, anecdotic, dar care atunci era un pericol pentru toți care contribuiseră la publicarea acelei cărți, redactoarea cărții, de pildă, intrând în spital de teamă.

Am aflat astfel despre o altă latură a primelor cărți ale lui Virgil Nemoianu, care a presupus jocul cu cenzura comunistă, al cărui scop era transmiterea valorilor substanțiale studenților, intelectualilor, în ciuda condițiilor istorice și sociale vitrege.

Pe scurt, după lansare, am căutat în biblioteca mea O teorie a secundarului de Virgil Nemoianu, apărută în 1997 la Univers, din care citesc acum: „Literatura este ea însăși secundară prin comparație cu preocupările centrale ale oamenilor și cu angrenajele centrale ale istoriei […]“

Anunțuri

Florence Noiville – cum să scrii Lolita la feminin

Iunie 2, 2013

florenceDespre Florence Noiville citisem doar pe net, că este jurnalistă, critic literar la Le Monde, că a animat o emisiune literară și… surpriză, că este și autoare. La sfârșitul lunii trecute, Florence Noiville a fost invitată în calitate de autoare în România, țară în care nu i s-a tradus și publicat încă nici un volum până în prezent (cărțile sale au fost traduse în 13 limbi).

Așa că m-am hotărât să-mi petrec încă o seară la Librairie Kyralina, ca să aflu mai multe despre cărțile acestei autoare. O prezență plăcută, cu un zâmbet frumos și apropiat în mijlocul a mai bine de alți 20-30 de curioși, ca și mine, strânși cu toții, din pricina ploii, în interiorul librăriei, în partea destinată literaturii pentru copii. Poate nu întâmplător, pentru că Florence Noiville a scris mai bine de douăsprezece cărți pentru copii, în afara biografiei destinate lui Isaac Bashevis Singer (2004), a primului roman, La Donation (Stock, 2007), a unei cărți de nonficțiune, J’ai fait HEC et je m’en excuse, în 2009 și a ultimului său roman, L’Attachement (Stock, 2012).

Alături de autoare se aflau Adina Dinițoiu, redactor la Observatorul cultural, și redactorul-șef al revistei francofone Regard, Laurent Couderc, care au condus întâlnirea într-un mod agreabil, creând o atmosferă de causerie.

Discuția a fost îndreptată mai ales către ultimul roman al autoarei, L’Attachement. Anna, studentă la medicină, descoperă printre lucrurile mamei sale, decedate într-un accident, o scrisoare de dragoste adresată unui om pe care aceasta îl iubise înainte să se căsătorească. Fiica pornește astfel în căutarea bărbatului iubit de mama sa pe vremea când era studentă, profesorul ei de literatură, mult mai în vârstă. Două voci se întrepătrund în discursul narativ, cea a fiicei și a cea a mamei, în dibuirea aceluiași complicat și de neînțeles sentiment al iubirii. Așa cum sublinia Adina Dinițoiu, relevând latura intelectuală a romanului, dincolo de trama ca atare, este o poveste despre pasiune, despre cultura/cultul iubirii. Două femei, mamă și fiică, trăiesc, judecă eternul sentiment al iubirii, în ciuda atâtor clișee, teorii și cărți care au căutat să-l surprindă și să-i dezvăluie secretul.

Între cei doi, studentă și profesor, se stabilește o relație de tip ucenic-maestru, iar iubirea, așa cum îi stă bine dintotdeauna, se întrepătrunde cu literatura, cu sfaturile pentru scris. Fragmente din Emily Dickinson, din Stendhal însoțesc pasiunea celor doi, care se aprinde de la lectura piesei lui Molière, Mizantropul. Este o iubire-impas, o capcană, un sentiment intens, așa cum este de obicei prima iubire. O iubire nebună, l’amour fou. Florence Noiville ne-a mărturisit că romanele ei descriu tipuri de iubire și că sunt puternic ancorate în psihanaliză, în măsura în care aceasta caută să descopere tainele și mecanismele acestui sentiment. Așadar, La Donation, romanul care are în centrul său relația mamă-fiică, din perspectiva trecut-viitor, în condițiile în care mama suferă de psihoză maniaco-depresivă, este un roman al iubirii bolnave, iar cel pe care-l va scrie în continuare, va fi un roman al iubirii ucigătoare.

Discuțiile purtate în  jurul romanului L’Attachement au pus în lumină caracterul fragmentar al discursului, faptul că este un roman de căutare a identității. S-a vorbit despre ce înseamnă să scrii autoficțiune, despre miopia fetei ca metaforă, despre funcția memoriei, care este și un act de imaginație, despre imoralitate în literatură. Scriitoarea a subliniat existența unei limite care există în a te povesti, importanța de a nu-i deranja pe ceilalți cu dezvăluirile tale, ca și țelul unei astfel de întreprinderi: interesul nu este să vorbești despre tine, ci de a împărtăși cu ceilalți ce ți s-a întâmplat ție. A vorbit despre scrisorile primite după publicarea romanului La Donation, de la persoane care s-au confruntat și ele cu psihoza maniaco-depresivă în anturajul lor apropiat.

Și cu această ocazie, Florence Noiville a repetat intenția sa referitoare la romanul L’Attachement, aceea de a scrie Lolita din punctul de vedere al fetei, al tinerei, și, nu în ultimul rând, a ilustrat mesajul pozitiv al cărților sale printr-un scurt citat din Françoise Dolto, „să intri disperat și să ieși bucuros”.

Eu îmi doresc sa citesc această carte – întâlnirea cu autoarea și discuțiile despre roman m-au convins – și să o propun spre publicare editurilor cu care colaborez. Mi-ar plăcea să reușesc să editez prima carte în limba română a lui Florence Noiville.

Joël Dicker și Philippe Forest: două „fețe“ ale literaturii contemporane franceze

Mai 31, 2013

joel 1Pe Joël Dicker, tânăr, ambițios, plin de șarm, „un Marlon Brando în tinerețe”, cum a zis Dan C. Mihăilescu, l-am văzut de curând, pentru prima dată la București, prezentând romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, proaspăt apărut la Editura Trei, premiat cu Grand Prix du roman de l’Académie Française  și Prix Goncourt pour les lycéens 2012. Pe al doilea, Philippe Forest, mai încercat de viață și discret, l-am văzut și mai de curând, pentru a doua oară la București, vorbind despre cărțile sale deja publicate în română, la Editura Nemira, Sarinagara și Iubirea din nou, ca și despre romanul în curs de apariție la aceeași editură, Le siècle des nuages, și despre ultimul său volum, Le chat de Schrödinger.

20130529_193249Primul sparge tiparul literelor franceze cu un roman à l’américain, plin de suspans și pe care nu-l poți lăsa din mână la lectură (doi prieteni l-au citit în mai puțin de 24 ore!). Fără să fie deloc doar un simplu roman comercial, acesta deschide mai multe piste de lectură care îl conduc pe cititor la o experiență complexă dincolo de aparențe, bucurându-l de acel plăcut vertij pe care ți-l provoacă doar cărțile bune. La Cărturești, când a avut loc lansarea, sau la interviurile pe care le-a dat în presă, Joël Dicker a povestit cu naturalețe despre eșecurile sale de a publica (a scris 5 romane înainte ca primul să-i fie publicat, Les derniers jours de nos pères), despre relația sa cu editorul Bernard de Fallois, despre succesul ultimului său roman și conceperea lui. Modest, deschis oricărei discuții, gata să facă fotografii cu cititoarele-domnișoare îndrăgostite deja de autor, cu cartea în mână ca să obțină un autograf prețios.

La terasa Librăriei Kyralina, inaugurată cu această ocazie (merită să vizitați singura librărie de carte franceză din București, cu o gazdă fermecătoare printre cărțile ei, Sidonie Mézaize), Philippe Forest a apărut fumându-și țigara de foi, cu acea curiozitate bine stăpânită de acum față de întâlnirea cu cititorii din România. Și a fost realmente o oază de cultură franceză în mijlocul unui oraș zgomotos și agitat. Locul plăcut și răspunsurile autorului, dublat de profesorul de literatură care predă al Universitatea din Nantes, despre autoficțiune, despre lirismul prozei, despre romanul-joc, despre viața care este un roman au creat o atmosferă de intimitate a minții și sufletului, o întâlnire de neuitat. Discuția s-a concentrat mai ales în jurul romanului în curs de traducere, Le siècle des nuages, un soi de istorie a aviației, prin prisma mitului tatălui, fost pilot, dar și în jurul unui roman-summum al operei sale de până acum, aș îndrăzni să spun, Le chat de Schrödinger. Acesta din urmă pornește de la celebrul experiment mental legat de mecanica cuantică, pentru a se transforma într-o poveste filosofică în maniera secolului al XVIII-lea, dar scrisă cu luarea-aminte a secolului al XXI-lea. E poate un clișeu, dar trebuie să ni-l amintim mereu, prin orice discuție despre literatură, prin orice lectură: literatura ne ajută înțelegem – sau să ne apropiem de înțelegere – ceea ce este de neînțeles în lume.

Am văzut doi autori diferiți ca vârstă, personalitate, experiență de viață: unul este tânăr și a cunoscut un succes fulminant care îl va marca inevitabil, celălalt este la mijlocul vieții, a avut parte de o pierdere iremediabilă, moartea fiicei sale la numai patru ani, ceea ce i-a schimbat viața și în aceeași măsură scriitura. Cartea lui Dicker se citește cu sufletul la gură, cărțile lui Forest sunt dintre cele care au nevoie de timp de lectură, citești și reflectezi, te oprești la un pasaj, visezi, interpretezi. Dar sunt, și unele, și altele, cărți pe care nu le lași din mână și care nu te părăsesc definitiv niciodată după lectură.

De fiecare dată întâlnirea cu un autor îmbogățește lectura, dincolo de textul ei, pentru că o carte nu este doar un text, ci o lume și de aceea ar fi bine ca orice editură, când alege să publice un volum oarecare, să-l gândească, să-l promoveze cu toată bogăția care-l înconjoară.

Hai cu lectura în tramvai

Mai 25, 2013

foto tramvai 2Știți cum sunt acei „critici de restaurante“ care acordă stele localurilor? Se duc și mănâncă într-un restaurant, atenți la toate detaliile, de la servit până la cum sunt preparate mâncărurile sau cât așteaptă să vină comanda. Așa că m-am gândit să fiu și eu… un soi de critic de localuri (baruri, restaurante, spații neconvenționale) unde au loc lansări, lecturi publice, evenimente care îi au în centru pe scriitori. Desigur, e mai degrabă un joc (deocamdată) și o curiozitate de a testa felul în care o editură știe să-și promoveze autorii pe care îi publică, în special pe autorii români.

Am poposit recent la Tramvaiul Douășase, unde se anunța: „o întâlnire cu scriitorii Iulian Tănase, Mihai Curtean şi Cristina Nemerovschi, care vă vor oferi o lectură din cele mai recente apariţii editoriale ale lor – volumul de poezie Iubitafizica, romanele flux şi nymphette_dark99”. Lansarea trebuia să înceapă la ora 19.00, dar a întârziat mai bine de o jumătate de oră, poate ca să se mai strângă lume, mi-am zis. Oricum nimeni nu a simțit nevoia să se scuze pentru întârziere. Cât despre a bea ceva între timp, a fost o mică aventură sau poate doar ghinionul meu că am cerut un vin alb sec… Așa că am ales altceva după două încercări eșuate. Partea bună a fost că am studiat îndelung meniul și am observat la sfârșit un meniu… de cărți, de la câteva edituri profilate pe editarea autorilor români. O idee faină să comanzi o băutură și o carte în același timp 🙂

Puțin după ora 20.00, a încetat muzica și a început lectura, cu câte o scurtă prezentare a autorilor realizată de o reprezentantă a Editurii Herg Benet, unde au apărut sau sunt în curs de apariție cărțile celor trei autori.

foto tramvai 1Despre Cristina Nemerovschi s-a tot vorbit și se va mai vorbi. A fost interesant pentru cel neinițiat în cărțile ei să afle despre scandalul stârnit de romanul Sânge satanic, cu care a debutat. O altă prejudecată a lumii noastre literare față de anumite zone ale prozei nu destul de experimentate la noi. Iulian Tănase e încă și mai cunoscut, își are obârșia literară în lumea lui Gellu Naum, a publicat mai multe volume de poezie și proză, a luat premii internaționale, are o emisiune la Radio Guerrilla în weekend. Iar Iubitafizica e o carte de succes, ceea ce explică reeditarea ei într-o ediție elegantă la Editura Herg Benet. Recunosc că nu știam multe despre Mihai Curtean, cel de-al treilea autor invitat, al cărui volum de proză (deși e greu de spus dacă e poem în proză sau poate un soi de text denumit pur și simplu „flux”) se și lansa în seara aceea. Și el a mai publicat câteva volume de poezie, despre care aflați cu ușurință din prezentarea de pe pagina de Facebook a evenimentului.

Ce poate reține un ascultător oarecare dintr-o lectură? Iată câteva frânturi care, notate în grabă și apoi recitite, m-au amuzat. O să le transcriu ca  atare pentru că ele spun ceva despre povestea din care au țâșnit, îți stârnesc curiozitatea, te cheamă să intri în cărțile cărora le aparțin.

Cum s-au (răs)frânt cele trei lecturi pe tableta mea:

nymphette_dark99

Victoria, născuta pe 22 dec. Și Violeta, ca prăjitura. Viki. Ura mamei, de 23 ani. Tata, blegul familiei. Mereu panicat că va fi părăsit de femeia frumoasă cu care se însurase. Banchetul de sfârșit de clasa a patra. Și un frate. Teddy. Amândoi la același liceu. Ai mei, maidanezi, școală. Pe marginea drumului, cu ciorapi de plasă. Oprește un șofer care-i dă o țigară fără filtru, pe care Viki nu o refuză. Se duce la București. Gicu. „Păpușă. Geaca de motor mărimea S. Briceagul din buzunarul fustei. Teddy și expo de cuțite din camera lui. Toți maneliștii o au mică. Sticla de Ciucaș. Doar o singură melodie pe CD. Ar fi mișto să mi-o trag cu Gigel?

Iubitafizica

Câinele andaluz… își vedea mai departe de femeile sale. Îmblânzirea unui trup de femeie/continent greu de colonizat. Palimpsest. Ne țineam atât de strâns că dragostea nu avea cum să ne curgă printre degete. Anatomia dragostei/rețeta săruturilor gustoase. Strigarea lotului 19, de la Adora la Zenobia. Maria/ mi-e rușine să trăiesc, mă tem ca moartea să nu fie și ea tot o farsă. Lucreția, legată de personajul lui Llosa, Elogiu mamei vitrege/ voi intra în visele tale. Elena/ când stăteam mai mult timp singură, eram și bărbat, și femeie/ai apărut tu și bărbatul din mine a plecat. 11 porunci. Să nu-ți faci închipuiri cioplite. Să nu furi nimic fără să pui ceva în loc. Să nu dormi atunci când visezi. Mulțumesc (a zis în încheiere autorul).

Flux

Arșița extremă în care totul se descompune pe străzi. A cunoaște un om e ca și cum ți-ai scufunda mâinile într-o apă mlăștinoasă. Dacă cineva face sex pe arșița asta, va lua foc. Adormisem sprijinit de-o casă. Același nu există. Aer second hand. Ardem. Ne uităm unul la altul. Ardem.

Moartea nu mai înseamnă nimic în ziua în care nu se mai nasc copii. Moartea e un dejun pe iarbă. Ar trebui să iubim cum iubește Dumnezeu. Iubirea nu ar trebui să doară.

Per total, evenimentul a fost organizat în dulcele stil clasic, cu participanți cam puțini, ce-i drept, în ciuda promovării on line. Oare de ce? Nu e cititorul român interesat de autorii tineri români? S-a săturat de aceeași lectură fără puțină muzică, fără un intermezzo mai dramatic, fără o glumă, două din partea autorilor? Vrea o punere în scenă a unei cărți, un autor mai histrion, un show?

Mi-e greu să acord un număr de stele pentru Tramvaiul Douășase, sunt ușor decepționată, îmi imaginam mai mult entuziasm și mai puțină blazare. Dar sunt dispusă să mai iau Tramvaiul cu pricina și cu alt prilej ca să mă conving de bucuria călătoriei.

 

Clubul de lectură – o oază în inima realității

Mai 22, 2013

lectura 1După a treia ediție a Clubului de lectură Nemira, m-am convins că și în România se poate discuta liber despre cărți, fără prezența unor invitați care să monopolizeze discuția și totul să se transforme într-un curs magistral, în care participanții să fie doar niște ascultători supuși și pradă admirației, fără să aibă curajul să-și spună părerea. E de ajuns un moderator discret și care să știe să întețească focul discuției sau să o orienteze spre subiect atunci când deviază prea mult.

Ei bine, clubul de lectură este o idee care a fost aplicată cu succes în rândul cititorilor de la noi și funcționează ca și în alte părți. Deja s-a format un nucleu dur al celor care vin în fiecare lună să discute despre câte o carte, pe care tot ei sunt cei care o aleg. Deși nu îi cunosc pe nume, îi știu după intervenții, unul are umor, altul serioase lecturi istorice, e un cuplu tată-fiică, care oferă o perspectivă asupra aceleiași opere despărțită de câteva generații. Sunt oameni tineri și foarte tineri și persoane mai în vârstă, de ambele sexe, simpli cititori, dar și autori în pragul debutului sau bloggeri cunoscuți. E o comunitate care se formează în jurul acestui club de lectură, unită prin pasiunea pentru citit.

La ultima ediție a Clubului de lectură Nemira din luna aceasta, cartea aleasă a fost Jocul lui Ender de O.S. Card, o carte iubită nu numai de fanii SF, ci de orice cititor împătimit. Am văzut ediții noi, dar și unele uzate, răsfoite până la desprinderea paginilor, ale acestui roman care face parte din lecturile, obligatorii aș zice eu, ale unui adolescent.

S-au încrucișat idei despre roman ca într-o adevărată luptă stelară :). Am notat pe tabletă în timpul discuțiilor, ca un scrib, câteva dintre cele spuse acolo, ca să aflați cât de interesantă și compozită poate fi o astfel de întâlnire:

– asemănarea romanului lui O.S. Card cu cele ale lui Asimov

– diferențele dintre nuvela Jocul lui Ender și romanul cu același nume

– așteptările referitoare la ecranizarea romanului, film care va apărea în toamna lui 2013

– un cititor a observat similitudinea dintre numele lui Andrew „Ender” Wiggin și Peter Wiggin – Sfântul Andrei și Sfântul Petru

– legătura dintre roman și jocurile pe calculator, prezența avant la lettre a rețelelor sociale

– s-a spus că romanul este pe lista de lecturi obligatorii pentru infanteriștii marini în SUA

–  a fost semnalat că un fragment din Jocul lui Ender a apărut într-unul din primele manuale alternative de limba si literatura română

–  discuții pe marginea cruzimii copiilor, a violenței

– s-au făcut paralele cu educația și civilizația spartană și educația militară în general (cum este pregătit un om să ucidă, empatizarea cu dușmanul, cruzimea pe care o generează orice război)

– selecția genetică

– manipularea lui Ender

– lipsa de comunicare între specii; este xenocidul justificat?

– competiția este inevitabilă evoluției?

– de ce planeta noastră ar prezenta interes pentru extratereștri? fier, apă?

– cum a reușit Ender să comunice cu matca? prin intermediul computerului sau prin repetarea unor tipare de gândire?

– comunicarea cu matca ar fi doar un truc pentru ca totul să fie în cele din urma corect politic

– răsfrângerea tensiunilor politice din anii ’80 asupra acțiunii romanului, referirea la cele două blocuri politice, comunist și capitalist

– finalul romanului contestat de unii cititori

– concluzia unora dintre participanți că toți suntem un soi de Enderi, manipulați prin sistemul de învățământ

Sunt numai câteva dintre subiectele ce au născut polemici, dezbateri, contestări, râsete, glume de care am avut parte în acea seară de luni la mansarda librăriei Cărturești Verona. Așa cum tot din rândul cititorilor s-a auzit la un moment dat, când discuția divaga spre sistemul nostru de învățământ sau spre strategiile militare actuale sau spre manipularea genetică: „scoatem la suprafață frustrările societății noastre”. Și o astfel de întâlnire, chiar dacă la ea participă doar vreo 30-60 de persoane în medie, ne ajută și să înțelegem universul în care trăim, să scăpăm de anumite prejudecăți în spiritul dialogului pornind de la o carte, de la lectură. Și cred că dincolo de plăcerea pură de a discuta despre o carte, rolul unui astfel de club este să ne cunoaștem între noi, să vorbim despre experiențele de lectură care adesea se leagă strâns de cele de viață și să fim autentici și deschiși.

Povestea mea despre Fiicele lui Allah de Nedim Gürsel

Martie 13, 2012

În iunie 2009 scriam în Revista scriitorului despre Nedim Gürsel, despre romanul lui Fiicele lui Allah și despre procesul intentat autorului în Turcia, care indignase la vremea aceea toată floarea intelectualității europene. Cum aveam acces la manuscrisul în franceză trimis de Éditions du Seuil, tradusesem câteva fragmente scurte din romanul cu pricina parcă pentru a dovedi oricui că era vorba despre literatură de cel mai bun soi, și nicidecum de vreo blasfemie. Pe atunci lucram la Nemira și negociam drepturile pentru a cumpăra volumul spre a fi publicat în colecția Babel. Între timp, cartea a apărut în limba română, în 2011, într-o traducere minunată, din turcă, făcută de Luminița Munteanu (desăvârșita tălmăcitoare a lui Orhan Pamuk).

Pentru iubitorul de cuvinte e o binecuvântare să citească o astfel de traducere. Află sensuri nebănuite din alăturări sintactice meșteșugite, se bucură de (re)descoperirea unui cuvânt învechit și prea demult închis între filele dicționarelor groase, se dedă savurării unei (tran)spuneri dintr-o limbă în alta care îmbogățește taina înțelesului.

Câteva pilde de măiestrie:

„Stelele spuziseră, ca de obicei, neundele de îndată ce scăpătase soarele.”

„Eram un crâmpei de stâncă în inima munţilor din nord, încinsă de soare cât era ziua de lungă şi tocită de vântul turbat la ceas de noapte. Apoi m-au netezit şi mi-au dat luciu, înzestrându-mă cu chip de femeie.”

„Când avea să se arate ziua făgăduită, avea să fie un cutremur înfricoşător, munţii aveau să se izbească unii de alţii şi să se preschimbe, într-o clipită, în lână scărmănată, iar oamenii aveau să se prefacă în fluturi de noapte, mistuiţi de focul căruia-i dădeau roată.”

Așadar mă leagă o poveste de romanul acesta, de descoperirea lui, dincolo de ecoul procesului, buchisindu-l mai întâi în versiunea franceză, inferioară tălmăcirii în limba română. Dar chiar și așa, citind romanul lui Gürsel în limba-i de exil, totodată glas al libertății și întemnițării într-o altă cultură, textul lui m-a atras prin măiestria-i de covor oriental a vocilor care se întrețes: fiicele lui Allah, cele trei zeițe din panteonul arab preislamic, pietre care prind grai, dar mai ales vocea la persoana a doua a naratorului, rememorând, repovestind, răstălmăcind, ca și cum s-ar spune celui de acum, mai autentică și mai sfâșietoare prin renunțarea la, de acum, sastisita persoană întâi a discursului autobiografic.

Mi-a plăcut și am fost în consonanță cu copilul care descoperă istorisirile profetului, reproducându-le apoi, pe maidan, prietenului Ismail, care, la schimb, îl învață cum e cu „scorbelitura” fetelor. Între rugăciunea de vineri și „chiloții roşii, negri, albi ca laptele” ai fetelor, băiatul își creează propriul univers, ca oricare altul din orice altă cultură. E un Nică a Petrei crescut într-un orășel din Turcia de bunici care-i recită versete din Coran, „a cărui învelitoare din piele de oaie se vătămase de atâtea atingeri şi ale cărui pagini se îngălbeniseră pe ici, pe colo”, și îi spun legende din viața profetului islamului. Un băietan care joacă „bile, ţurca, leapşa, baba-oarba”  și face năzbâtii.  O vârstă care stă sub semnul slovei, al Cuvântului, al cărui tâlc rămâne încă nedescifrat. Recuperarea acelei vârste a tainei îmi pare extraordinară în romanul lui Gürsel, ea este cea care m-a atras înainte de fiicele lui Allah și povestea lor. Farmecul acelei taine va pieri odată cu timpul, cu școlirea, cu pierderea bunicilor, a prietenului Ismail și, în cele din urmă, odată cu exilul naratorului, îndărătul căruia îl dibuim fără greutate pe autor:

„Acum, farmecul s-a destrămat. Farmecul s-a destrămat peste ani de zile şi, pe măsură ce sunetele au dobândit noimă, ţi-ai pierdut credinţa.”

Relația de prietenie dintre „nepotul din Manisa al juristului Hacı Rahmi Ran” și Ismail, „bitangul” – „fiul pribeag al brutarului Ibrahim” –  care voia să-i tulbure mințile celui captivat de Allah și crescut în rigorile religiei, temător de păcat și de Iad, are ceva din prietenia legendară dintre Ghilgameș și Enkidu. Ismail e sălbaticul și cel care va muri în cele din urmă…

„Ismail avea ceva care te atrăgea. Ochii aceia albaştri precum cerul, privirile drăceşti, poate faptul că nu se ruga lui Allah aşa cum te rugai tu, ca să nu mai vorbim de năzbâtiile lui. Printre specialităţile lui se numărau lucruri precum caznele hărăzite furnicilor, lăcustele la frigare, frângerea aripilor muştelor ori aruncarea pisicilor în apă. Te trăgea şi pe tine după el.”

Și poate de aceea sfârșitul romanului este punctat de moartea prietenului din copilărie, pentru că doar dispariția acelui alter ego al copilului de atunci, a părții sălbatice, neastâmpărate din el, a lui Ismail încheie un ciclu de viață, dar nu lecuiește și „boala povestitului” odată cu trecerea anilor.

Godard, mon amour – despre romanul Une année studieuse de Anne Wiazemsky

Martie 10, 2012

Am citit acum o lună un roman apărut de curând la Gallimard și care mi-a plăcut prin savoarea poveștii. O Lolita à la française, educată și rebelă, nepoata lui François Mauriac și prințesă rusoaică după tată, Anne pe numele ei, la doar nouăsprezece ani, trăiește o poveste de dragoste cu Jean-Luc Godard, în vârstă de treizeci și șase de ani, unul dintre papii Noului Val ai cinematografiei franceze. Și totul se petrece în anii șaizeci. Promițător început de histoire dʼamour. Sau, cum citeam într-un articol pe net, „un roman de inițiere în amor, versiunea pentru «privilegiați».“

Plăcerea și succesul romanului stau în reușita autoarei de a fi recreat o poveste din trecut cu vocea de atunci. Vocea naratoarei-personaj este autentică prin candoare, e a unei fete care se pregătește să-și susțină bacul la filosofie, trăind concomitent în mediul familial bourgeois, sub tutela clasicului în viață Mauriac, un adevărat pater familias catolic, și în cel boem din pragul dezlănțuitului mai ʼ68, guvernat de celebrissimul Jean-Luc Godard, pe atunci maoist îndrăgostit de Revoluția culturală. Toată efervescența acelor ani, în care personaje ca Truffaut, Rivette, Bertolucci, Jeanne Moreau, Antoine Gallimard se încrucișează firesc cu personajele principale ale poveștii, descinde ca din paginile unui jurnal intim al epocii. Nu este o rememorare, ci o recreare a unei atmosfere prin privirea uriașă (prin cuprindere și diversitate) a unei fete îndrăgostite de viață, de filme, de cărți, de experiențe, de un bărbat (celebru), a cărui întâlnire îi prilejuiește împlinirea unor dorințe care se trezesc unele din altele.

Mi se pare dificil să reușești să transformi personaje cunoscute de toata lumea (și contemporane încă) în ființe cu sentimente obișnuite, cu umori, slăbiciuni. Jean-Luc Godard e în acest roman în primul rând un bărbat îndrăgostit.

„Jean-Luc își scosese ochelarii. Îi descopeream ochii, foarte frumoși, larg deschiși, care se uitau fix în ai mei. Privirea îi era atât de blândă, că părea aproape tristă. Lăsa senzația că se oferă fără să ceară nimic în schimb, că se dă cu totul și pentru totdeauna. Fără ochelari, dezvăluia ceva ascuns, ceva foarte intim.”

El îi trimite iubitei lui cărți cu dedicații sensibile, îi cumpără o mașină, o duce la restaurant, la filme, suferă când este respins. Cineastul cu mână de fier de pe platou e o păpușă de cârpă stângace în fața dragostei, nesigur și pierdut. Vine la Mauriac îmbrăcat la patru ace, ferchezuit, intimidat, ca să-i ceară mâna nepoatei sale.  Educația sentimentală e una de ambele părți, fiecare învață de la celălalt.

E povestea unui an, din vara lui ʼ66 până în iulie ʼ67, când Anne și Jean-Luc se căsătoresc în secret. Un an în care micuța nepoată a unui bunic celebru devine „animalul-floare” al nu mai puțin celebrului Godard. În care liceana care riscă să piardă bacul la filosofie ia meditații de la Francis Jeanson (plimbându-se și discutând în Bois de Boulogne) și învață să gândească. În care filmul și iubirea se amestecă în viața ei și a iubitului ei, astfel încât apartamentul în care locuiesc este și platou de filmare pentru La Chinoise. E anul acela din viața fiecăruia din noi când tinerețea vrea să cuprindă lumea, să afle totul dintr-odată, să trăiască à bout de souffle.

E plăcut să pici peste cărți ca romanul lui Anne Wiazemsky, e ca o reîntoarcere la frumusețea simplă a poveștii.