Arhivă pentru Mai 2013

Joël Dicker și Philippe Forest: două „fețe“ ale literaturii contemporane franceze

Mai 31, 2013

joel 1Pe Joël Dicker, tânăr, ambițios, plin de șarm, „un Marlon Brando în tinerețe”, cum a zis Dan C. Mihăilescu, l-am văzut de curând, pentru prima dată la București, prezentând romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, proaspăt apărut la Editura Trei, premiat cu Grand Prix du roman de l’Académie Française  și Prix Goncourt pour les lycéens 2012. Pe al doilea, Philippe Forest, mai încercat de viață și discret, l-am văzut și mai de curând, pentru a doua oară la București, vorbind despre cărțile sale deja publicate în română, la Editura Nemira, Sarinagara și Iubirea din nou, ca și despre romanul în curs de apariție la aceeași editură, Le siècle des nuages, și despre ultimul său volum, Le chat de Schrödinger.

20130529_193249Primul sparge tiparul literelor franceze cu un roman à l’américain, plin de suspans și pe care nu-l poți lăsa din mână la lectură (doi prieteni l-au citit în mai puțin de 24 ore!). Fără să fie deloc doar un simplu roman comercial, acesta deschide mai multe piste de lectură care îl conduc pe cititor la o experiență complexă dincolo de aparențe, bucurându-l de acel plăcut vertij pe care ți-l provoacă doar cărțile bune. La Cărturești, când a avut loc lansarea, sau la interviurile pe care le-a dat în presă, Joël Dicker a povestit cu naturalețe despre eșecurile sale de a publica (a scris 5 romane înainte ca primul să-i fie publicat, Les derniers jours de nos pères), despre relația sa cu editorul Bernard de Fallois, despre succesul ultimului său roman și conceperea lui. Modest, deschis oricărei discuții, gata să facă fotografii cu cititoarele-domnișoare îndrăgostite deja de autor, cu cartea în mână ca să obțină un autograf prețios.

La terasa Librăriei Kyralina, inaugurată cu această ocazie (merită să vizitați singura librărie de carte franceză din București, cu o gazdă fermecătoare printre cărțile ei, Sidonie Mézaize), Philippe Forest a apărut fumându-și țigara de foi, cu acea curiozitate bine stăpânită de acum față de întâlnirea cu cititorii din România. Și a fost realmente o oază de cultură franceză în mijlocul unui oraș zgomotos și agitat. Locul plăcut și răspunsurile autorului, dublat de profesorul de literatură care predă al Universitatea din Nantes, despre autoficțiune, despre lirismul prozei, despre romanul-joc, despre viața care este un roman au creat o atmosferă de intimitate a minții și sufletului, o întâlnire de neuitat. Discuția s-a concentrat mai ales în jurul romanului în curs de traducere, Le siècle des nuages, un soi de istorie a aviației, prin prisma mitului tatălui, fost pilot, dar și în jurul unui roman-summum al operei sale de până acum, aș îndrăzni să spun, Le chat de Schrödinger. Acesta din urmă pornește de la celebrul experiment mental legat de mecanica cuantică, pentru a se transforma într-o poveste filosofică în maniera secolului al XVIII-lea, dar scrisă cu luarea-aminte a secolului al XXI-lea. E poate un clișeu, dar trebuie să ni-l amintim mereu, prin orice discuție despre literatură, prin orice lectură: literatura ne ajută înțelegem – sau să ne apropiem de înțelegere – ceea ce este de neînțeles în lume.

Am văzut doi autori diferiți ca vârstă, personalitate, experiență de viață: unul este tânăr și a cunoscut un succes fulminant care îl va marca inevitabil, celălalt este la mijlocul vieții, a avut parte de o pierdere iremediabilă, moartea fiicei sale la numai patru ani, ceea ce i-a schimbat viața și în aceeași măsură scriitura. Cartea lui Dicker se citește cu sufletul la gură, cărțile lui Forest sunt dintre cele care au nevoie de timp de lectură, citești și reflectezi, te oprești la un pasaj, visezi, interpretezi. Dar sunt, și unele, și altele, cărți pe care nu le lași din mână și care nu te părăsesc definitiv niciodată după lectură.

De fiecare dată întâlnirea cu un autor îmbogățește lectura, dincolo de textul ei, pentru că o carte nu este doar un text, ci o lume și de aceea ar fi bine ca orice editură, când alege să publice un volum oarecare, să-l gândească, să-l promoveze cu toată bogăția care-l înconjoară.

Hai cu lectura în tramvai

Mai 25, 2013

foto tramvai 2Știți cum sunt acei „critici de restaurante“ care acordă stele localurilor? Se duc și mănâncă într-un restaurant, atenți la toate detaliile, de la servit până la cum sunt preparate mâncărurile sau cât așteaptă să vină comanda. Așa că m-am gândit să fiu și eu… un soi de critic de localuri (baruri, restaurante, spații neconvenționale) unde au loc lansări, lecturi publice, evenimente care îi au în centru pe scriitori. Desigur, e mai degrabă un joc (deocamdată) și o curiozitate de a testa felul în care o editură știe să-și promoveze autorii pe care îi publică, în special pe autorii români.

Am poposit recent la Tramvaiul Douășase, unde se anunța: „o întâlnire cu scriitorii Iulian Tănase, Mihai Curtean şi Cristina Nemerovschi, care vă vor oferi o lectură din cele mai recente apariţii editoriale ale lor – volumul de poezie Iubitafizica, romanele flux şi nymphette_dark99”. Lansarea trebuia să înceapă la ora 19.00, dar a întârziat mai bine de o jumătate de oră, poate ca să se mai strângă lume, mi-am zis. Oricum nimeni nu a simțit nevoia să se scuze pentru întârziere. Cât despre a bea ceva între timp, a fost o mică aventură sau poate doar ghinionul meu că am cerut un vin alb sec… Așa că am ales altceva după două încercări eșuate. Partea bună a fost că am studiat îndelung meniul și am observat la sfârșit un meniu… de cărți, de la câteva edituri profilate pe editarea autorilor români. O idee faină să comanzi o băutură și o carte în același timp 🙂

Puțin după ora 20.00, a încetat muzica și a început lectura, cu câte o scurtă prezentare a autorilor realizată de o reprezentantă a Editurii Herg Benet, unde au apărut sau sunt în curs de apariție cărțile celor trei autori.

foto tramvai 1Despre Cristina Nemerovschi s-a tot vorbit și se va mai vorbi. A fost interesant pentru cel neinițiat în cărțile ei să afle despre scandalul stârnit de romanul Sânge satanic, cu care a debutat. O altă prejudecată a lumii noastre literare față de anumite zone ale prozei nu destul de experimentate la noi. Iulian Tănase e încă și mai cunoscut, își are obârșia literară în lumea lui Gellu Naum, a publicat mai multe volume de poezie și proză, a luat premii internaționale, are o emisiune la Radio Guerrilla în weekend. Iar Iubitafizica e o carte de succes, ceea ce explică reeditarea ei într-o ediție elegantă la Editura Herg Benet. Recunosc că nu știam multe despre Mihai Curtean, cel de-al treilea autor invitat, al cărui volum de proză (deși e greu de spus dacă e poem în proză sau poate un soi de text denumit pur și simplu „flux”) se și lansa în seara aceea. Și el a mai publicat câteva volume de poezie, despre care aflați cu ușurință din prezentarea de pe pagina de Facebook a evenimentului.

Ce poate reține un ascultător oarecare dintr-o lectură? Iată câteva frânturi care, notate în grabă și apoi recitite, m-au amuzat. O să le transcriu ca  atare pentru că ele spun ceva despre povestea din care au țâșnit, îți stârnesc curiozitatea, te cheamă să intri în cărțile cărora le aparțin.

Cum s-au (răs)frânt cele trei lecturi pe tableta mea:

nymphette_dark99

Victoria, născuta pe 22 dec. Și Violeta, ca prăjitura. Viki. Ura mamei, de 23 ani. Tata, blegul familiei. Mereu panicat că va fi părăsit de femeia frumoasă cu care se însurase. Banchetul de sfârșit de clasa a patra. Și un frate. Teddy. Amândoi la același liceu. Ai mei, maidanezi, școală. Pe marginea drumului, cu ciorapi de plasă. Oprește un șofer care-i dă o țigară fără filtru, pe care Viki nu o refuză. Se duce la București. Gicu. „Păpușă. Geaca de motor mărimea S. Briceagul din buzunarul fustei. Teddy și expo de cuțite din camera lui. Toți maneliștii o au mică. Sticla de Ciucaș. Doar o singură melodie pe CD. Ar fi mișto să mi-o trag cu Gigel?

Iubitafizica

Câinele andaluz… își vedea mai departe de femeile sale. Îmblânzirea unui trup de femeie/continent greu de colonizat. Palimpsest. Ne țineam atât de strâns că dragostea nu avea cum să ne curgă printre degete. Anatomia dragostei/rețeta săruturilor gustoase. Strigarea lotului 19, de la Adora la Zenobia. Maria/ mi-e rușine să trăiesc, mă tem ca moartea să nu fie și ea tot o farsă. Lucreția, legată de personajul lui Llosa, Elogiu mamei vitrege/ voi intra în visele tale. Elena/ când stăteam mai mult timp singură, eram și bărbat, și femeie/ai apărut tu și bărbatul din mine a plecat. 11 porunci. Să nu-ți faci închipuiri cioplite. Să nu furi nimic fără să pui ceva în loc. Să nu dormi atunci când visezi. Mulțumesc (a zis în încheiere autorul).

Flux

Arșița extremă în care totul se descompune pe străzi. A cunoaște un om e ca și cum ți-ai scufunda mâinile într-o apă mlăștinoasă. Dacă cineva face sex pe arșița asta, va lua foc. Adormisem sprijinit de-o casă. Același nu există. Aer second hand. Ardem. Ne uităm unul la altul. Ardem.

Moartea nu mai înseamnă nimic în ziua în care nu se mai nasc copii. Moartea e un dejun pe iarbă. Ar trebui să iubim cum iubește Dumnezeu. Iubirea nu ar trebui să doară.

Per total, evenimentul a fost organizat în dulcele stil clasic, cu participanți cam puțini, ce-i drept, în ciuda promovării on line. Oare de ce? Nu e cititorul român interesat de autorii tineri români? S-a săturat de aceeași lectură fără puțină muzică, fără un intermezzo mai dramatic, fără o glumă, două din partea autorilor? Vrea o punere în scenă a unei cărți, un autor mai histrion, un show?

Mi-e greu să acord un număr de stele pentru Tramvaiul Douășase, sunt ușor decepționată, îmi imaginam mai mult entuziasm și mai puțină blazare. Dar sunt dispusă să mai iau Tramvaiul cu pricina și cu alt prilej ca să mă conving de bucuria călătoriei.

 

Clubul de lectură – o oază în inima realității

Mai 22, 2013

lectura 1După a treia ediție a Clubului de lectură Nemira, m-am convins că și în România se poate discuta liber despre cărți, fără prezența unor invitați care să monopolizeze discuția și totul să se transforme într-un curs magistral, în care participanții să fie doar niște ascultători supuși și pradă admirației, fără să aibă curajul să-și spună părerea. E de ajuns un moderator discret și care să știe să întețească focul discuției sau să o orienteze spre subiect atunci când deviază prea mult.

Ei bine, clubul de lectură este o idee care a fost aplicată cu succes în rândul cititorilor de la noi și funcționează ca și în alte părți. Deja s-a format un nucleu dur al celor care vin în fiecare lună să discute despre câte o carte, pe care tot ei sunt cei care o aleg. Deși nu îi cunosc pe nume, îi știu după intervenții, unul are umor, altul serioase lecturi istorice, e un cuplu tată-fiică, care oferă o perspectivă asupra aceleiași opere despărțită de câteva generații. Sunt oameni tineri și foarte tineri și persoane mai în vârstă, de ambele sexe, simpli cititori, dar și autori în pragul debutului sau bloggeri cunoscuți. E o comunitate care se formează în jurul acestui club de lectură, unită prin pasiunea pentru citit.

La ultima ediție a Clubului de lectură Nemira din luna aceasta, cartea aleasă a fost Jocul lui Ender de O.S. Card, o carte iubită nu numai de fanii SF, ci de orice cititor împătimit. Am văzut ediții noi, dar și unele uzate, răsfoite până la desprinderea paginilor, ale acestui roman care face parte din lecturile, obligatorii aș zice eu, ale unui adolescent.

S-au încrucișat idei despre roman ca într-o adevărată luptă stelară :). Am notat pe tabletă în timpul discuțiilor, ca un scrib, câteva dintre cele spuse acolo, ca să aflați cât de interesantă și compozită poate fi o astfel de întâlnire:

– asemănarea romanului lui O.S. Card cu cele ale lui Asimov

– diferențele dintre nuvela Jocul lui Ender și romanul cu același nume

– așteptările referitoare la ecranizarea romanului, film care va apărea în toamna lui 2013

– un cititor a observat similitudinea dintre numele lui Andrew „Ender” Wiggin și Peter Wiggin – Sfântul Andrei și Sfântul Petru

– legătura dintre roman și jocurile pe calculator, prezența avant la lettre a rețelelor sociale

– s-a spus că romanul este pe lista de lecturi obligatorii pentru infanteriștii marini în SUA

–  a fost semnalat că un fragment din Jocul lui Ender a apărut într-unul din primele manuale alternative de limba si literatura română

–  discuții pe marginea cruzimii copiilor, a violenței

– s-au făcut paralele cu educația și civilizația spartană și educația militară în general (cum este pregătit un om să ucidă, empatizarea cu dușmanul, cruzimea pe care o generează orice război)

– selecția genetică

– manipularea lui Ender

– lipsa de comunicare între specii; este xenocidul justificat?

– competiția este inevitabilă evoluției?

– de ce planeta noastră ar prezenta interes pentru extratereștri? fier, apă?

– cum a reușit Ender să comunice cu matca? prin intermediul computerului sau prin repetarea unor tipare de gândire?

– comunicarea cu matca ar fi doar un truc pentru ca totul să fie în cele din urma corect politic

– răsfrângerea tensiunilor politice din anii ’80 asupra acțiunii romanului, referirea la cele două blocuri politice, comunist și capitalist

– finalul romanului contestat de unii cititori

– concluzia unora dintre participanți că toți suntem un soi de Enderi, manipulați prin sistemul de învățământ

Sunt numai câteva dintre subiectele ce au născut polemici, dezbateri, contestări, râsete, glume de care am avut parte în acea seară de luni la mansarda librăriei Cărturești Verona. Așa cum tot din rândul cititorilor s-a auzit la un moment dat, când discuția divaga spre sistemul nostru de învățământ sau spre strategiile militare actuale sau spre manipularea genetică: „scoatem la suprafață frustrările societății noastre”. Și o astfel de întâlnire, chiar dacă la ea participă doar vreo 30-60 de persoane în medie, ne ajută și să înțelegem universul în care trăim, să scăpăm de anumite prejudecăți în spiritul dialogului pornind de la o carte, de la lectură. Și cred că dincolo de plăcerea pură de a discuta despre o carte, rolul unui astfel de club este să ne cunoaștem între noi, să vorbim despre experiențele de lectură care adesea se leagă strâns de cele de viață și să fim autentici și deschiși.