Arhivă pentru Martie 2012

Povestea mea despre Fiicele lui Allah de Nedim Gürsel

Martie 13, 2012

În iunie 2009 scriam în Revista scriitorului despre Nedim Gürsel, despre romanul lui Fiicele lui Allah și despre procesul intentat autorului în Turcia, care indignase la vremea aceea toată floarea intelectualității europene. Cum aveam acces la manuscrisul în franceză trimis de Éditions du Seuil, tradusesem câteva fragmente scurte din romanul cu pricina parcă pentru a dovedi oricui că era vorba despre literatură de cel mai bun soi, și nicidecum de vreo blasfemie. Pe atunci lucram la Nemira și negociam drepturile pentru a cumpăra volumul spre a fi publicat în colecția Babel. Între timp, cartea a apărut în limba română, în 2011, într-o traducere minunată, din turcă, făcută de Luminița Munteanu (desăvârșita tălmăcitoare a lui Orhan Pamuk).

Pentru iubitorul de cuvinte e o binecuvântare să citească o astfel de traducere. Află sensuri nebănuite din alăturări sintactice meșteșugite, se bucură de (re)descoperirea unui cuvânt învechit și prea demult închis între filele dicționarelor groase, se dedă savurării unei (tran)spuneri dintr-o limbă în alta care îmbogățește taina înțelesului.

Câteva pilde de măiestrie:

„Stelele spuziseră, ca de obicei, neundele de îndată ce scăpătase soarele.”

„Eram un crâmpei de stâncă în inima munţilor din nord, încinsă de soare cât era ziua de lungă şi tocită de vântul turbat la ceas de noapte. Apoi m-au netezit şi mi-au dat luciu, înzestrându-mă cu chip de femeie.”

„Când avea să se arate ziua făgăduită, avea să fie un cutremur înfricoşător, munţii aveau să se izbească unii de alţii şi să se preschimbe, într-o clipită, în lână scărmănată, iar oamenii aveau să se prefacă în fluturi de noapte, mistuiţi de focul căruia-i dădeau roată.”

Așadar mă leagă o poveste de romanul acesta, de descoperirea lui, dincolo de ecoul procesului, buchisindu-l mai întâi în versiunea franceză, inferioară tălmăcirii în limba română. Dar chiar și așa, citind romanul lui Gürsel în limba-i de exil, totodată glas al libertății și întemnițării într-o altă cultură, textul lui m-a atras prin măiestria-i de covor oriental a vocilor care se întrețes: fiicele lui Allah, cele trei zeițe din panteonul arab preislamic, pietre care prind grai, dar mai ales vocea la persoana a doua a naratorului, rememorând, repovestind, răstălmăcind, ca și cum s-ar spune celui de acum, mai autentică și mai sfâșietoare prin renunțarea la, de acum, sastisita persoană întâi a discursului autobiografic.

Mi-a plăcut și am fost în consonanță cu copilul care descoperă istorisirile profetului, reproducându-le apoi, pe maidan, prietenului Ismail, care, la schimb, îl învață cum e cu „scorbelitura” fetelor. Între rugăciunea de vineri și „chiloții roşii, negri, albi ca laptele” ai fetelor, băiatul își creează propriul univers, ca oricare altul din orice altă cultură. E un Nică a Petrei crescut într-un orășel din Turcia de bunici care-i recită versete din Coran, „a cărui învelitoare din piele de oaie se vătămase de atâtea atingeri şi ale cărui pagini se îngălbeniseră pe ici, pe colo”, și îi spun legende din viața profetului islamului. Un băietan care joacă „bile, ţurca, leapşa, baba-oarba”  și face năzbâtii.  O vârstă care stă sub semnul slovei, al Cuvântului, al cărui tâlc rămâne încă nedescifrat. Recuperarea acelei vârste a tainei îmi pare extraordinară în romanul lui Gürsel, ea este cea care m-a atras înainte de fiicele lui Allah și povestea lor. Farmecul acelei taine va pieri odată cu timpul, cu școlirea, cu pierderea bunicilor, a prietenului Ismail și, în cele din urmă, odată cu exilul naratorului, îndărătul căruia îl dibuim fără greutate pe autor:

„Acum, farmecul s-a destrămat. Farmecul s-a destrămat peste ani de zile şi, pe măsură ce sunetele au dobândit noimă, ţi-ai pierdut credinţa.”

Relația de prietenie dintre „nepotul din Manisa al juristului Hacı Rahmi Ran” și Ismail, „bitangul” – „fiul pribeag al brutarului Ibrahim” –  care voia să-i tulbure mințile celui captivat de Allah și crescut în rigorile religiei, temător de păcat și de Iad, are ceva din prietenia legendară dintre Ghilgameș și Enkidu. Ismail e sălbaticul și cel care va muri în cele din urmă…

„Ismail avea ceva care te atrăgea. Ochii aceia albaştri precum cerul, privirile drăceşti, poate faptul că nu se ruga lui Allah aşa cum te rugai tu, ca să nu mai vorbim de năzbâtiile lui. Printre specialităţile lui se numărau lucruri precum caznele hărăzite furnicilor, lăcustele la frigare, frângerea aripilor muştelor ori aruncarea pisicilor în apă. Te trăgea şi pe tine după el.”

Și poate de aceea sfârșitul romanului este punctat de moartea prietenului din copilărie, pentru că doar dispariția acelui alter ego al copilului de atunci, a părții sălbatice, neastâmpărate din el, a lui Ismail încheie un ciclu de viață, dar nu lecuiește și „boala povestitului” odată cu trecerea anilor.

Anunțuri

Godard, mon amour – despre romanul Une année studieuse de Anne Wiazemsky

Martie 10, 2012

Am citit acum o lună un roman apărut de curând la Gallimard și care mi-a plăcut prin savoarea poveștii. O Lolita à la française, educată și rebelă, nepoata lui François Mauriac și prințesă rusoaică după tată, Anne pe numele ei, la doar nouăsprezece ani, trăiește o poveste de dragoste cu Jean-Luc Godard, în vârstă de treizeci și șase de ani, unul dintre papii Noului Val ai cinematografiei franceze. Și totul se petrece în anii șaizeci. Promițător început de histoire dʼamour. Sau, cum citeam într-un articol pe net, „un roman de inițiere în amor, versiunea pentru «privilegiați».“

Plăcerea și succesul romanului stau în reușita autoarei de a fi recreat o poveste din trecut cu vocea de atunci. Vocea naratoarei-personaj este autentică prin candoare, e a unei fete care se pregătește să-și susțină bacul la filosofie, trăind concomitent în mediul familial bourgeois, sub tutela clasicului în viață Mauriac, un adevărat pater familias catolic, și în cel boem din pragul dezlănțuitului mai ʼ68, guvernat de celebrissimul Jean-Luc Godard, pe atunci maoist îndrăgostit de Revoluția culturală. Toată efervescența acelor ani, în care personaje ca Truffaut, Rivette, Bertolucci, Jeanne Moreau, Antoine Gallimard se încrucișează firesc cu personajele principale ale poveștii, descinde ca din paginile unui jurnal intim al epocii. Nu este o rememorare, ci o recreare a unei atmosfere prin privirea uriașă (prin cuprindere și diversitate) a unei fete îndrăgostite de viață, de filme, de cărți, de experiențe, de un bărbat (celebru), a cărui întâlnire îi prilejuiește împlinirea unor dorințe care se trezesc unele din altele.

Mi se pare dificil să reușești să transformi personaje cunoscute de toata lumea (și contemporane încă) în ființe cu sentimente obișnuite, cu umori, slăbiciuni. Jean-Luc Godard e în acest roman în primul rând un bărbat îndrăgostit.

„Jean-Luc își scosese ochelarii. Îi descopeream ochii, foarte frumoși, larg deschiși, care se uitau fix în ai mei. Privirea îi era atât de blândă, că părea aproape tristă. Lăsa senzația că se oferă fără să ceară nimic în schimb, că se dă cu totul și pentru totdeauna. Fără ochelari, dezvăluia ceva ascuns, ceva foarte intim.”

El îi trimite iubitei lui cărți cu dedicații sensibile, îi cumpără o mașină, o duce la restaurant, la filme, suferă când este respins. Cineastul cu mână de fier de pe platou e o păpușă de cârpă stângace în fața dragostei, nesigur și pierdut. Vine la Mauriac îmbrăcat la patru ace, ferchezuit, intimidat, ca să-i ceară mâna nepoatei sale.  Educația sentimentală e una de ambele părți, fiecare învață de la celălalt.

E povestea unui an, din vara lui ʼ66 până în iulie ʼ67, când Anne și Jean-Luc se căsătoresc în secret. Un an în care micuța nepoată a unui bunic celebru devine „animalul-floare” al nu mai puțin celebrului Godard. În care liceana care riscă să piardă bacul la filosofie ia meditații de la Francis Jeanson (plimbându-se și discutând în Bois de Boulogne) și învață să gândească. În care filmul și iubirea se amestecă în viața ei și a iubitului ei, astfel încât apartamentul în care locuiesc este și platou de filmare pentru La Chinoise. E anul acela din viața fiecăruia din noi când tinerețea vrea să cuprindă lumea, să afle totul dintr-odată, să trăiască à bout de souffle.

E plăcut să pici peste cărți ca romanul lui Anne Wiazemsky, e ca o reîntoarcere la frumusețea simplă a poveștii.