GRAND PRIX DU ROMAN DE L’ACADEMIE FRANCAISE 2010

Despre hazardul care face tragic lucrurile

„Se mira observînd că îi dispar alimente din bucătărie: un bărbat de cincizeci şi şase de ani, celibatar, locuind în cartierele din sudul oraşului, a instalat o cameră de luat vederi şi a constatat că în lipsa lui o necunoscută se preumbla prin casă.“

Acest fapt divers relatat de ziarele japoneze constituie subiectul romanului Nagasaki de Éric Faye (Éditions Stock, 2010), roman care a obţinut Marele Premiu al Academiei Franceze.

De la o vreme, Shimura-san, meteorolog, cincizeci şi şase de ani, salaryman, necăsătorit, bine instalat într-o existenţă desăvîrşit de anodină, îşi dă seama că, deşi uşa fusese bine încuiată, iar ferestrele bine închise înainte să plece la slujbă, îi lipsesc alimente din frigider. Situaţia ridicolă şi absurdă îl scoate literalmente din minţi, mai ales că în casă toate sînt la locul lor, inclusiv puţinele obiecte de valoare. Expulzat din coconul de tihnă repetitivă şi previzibilă se confruntă cu neprevăzutul care instaurează anormalitatea. Reacţionează prompt, ca un responsabil locuitor al uneia dintre cele mai tehnicizate ţări din lume, şi instalează o cameră web urmărind de pe computerul de la serviciu (cînd nu îşi vede pur şi simplu de treabă, nu este într-o şedinţă sau nu consiliază colegi mai tineri) ce se întîmplă în propria-i bucătărie. Şi la început nu se întîmplă nimic. Asta îl transformă într-un frustrat Big Brother à rebours. Suspansul creşte proporţional cu nervozitatea personajului narator. Sloganul Always being with you înscris de producătorul Sanyo pe frigider capătă proporţii apocaliptice. Vine şi ziua în care descoperă intrusul. O femeie. Nici măcar tînără. Mai mult, o vede cum, în bucătăria lui, îşi încălzea la cuptorul cu microunde din orezul lui şi bea din ceaiul lui. Este şocat, dezgustat, furios. Anunţă poliţia şi, inexplicabil, formează propriul număr de telefon pentru a o preveni pe cea care părea că se bucură de parcă ar fi fost pur şi simplu acasă. Oamenii legii găsesc uşa încuiată şi ferestrele bine închise, iar în dulapul din cea mai retrasă dintre încăperi descoperă delincventa: o femeie de cincizeci şi opt de ani, şomeră, fără adăpost, care se refugiase aici de aproape un an. Va fi închisă, desigur. Însă pentru Shimura-san totul se schimbă radical. I se revelează astfel non-sensul vieţii sale, absenţa oricărei perspective. Este expus unei realităţi pe care o eludase şi care îl bulversează profund, asemenea personajului despre care citeşte – printr-o eficace punere în abis – în Scandal de Shūsaku Endō, cartea pe care intrusa o împrumutase din biblioteca lui şi pe care nu apucase să o termine: „Pe neaşteptate, mecanismul cel mai profund al fiinţei sale se dereglase. Iar asta dintr-un motiv cît se poate de clar. Din seara în care…“ Nu tăvălugul Istoriei trece peste modestul meteorolog, ci un hazard pe cît de ironic, pe atît de crud. „Amputat de viu“ de rutina cotidiană şi confortabilă, eroul părăseşte casa care nu-i mai era acasă. Autorul nu ne spune ce se întîmplă cu eroul său. Automatismul dodo-métro-boulot întrerupt în mod neaşteptat şi tragic induce catharsisul conştientizării şi, aşa cum spune chiar Shimura-san în legătură cu această întâmplare, „risipeşte ceaţa.“

Roman à deux, nu putea lipsi şi cealaltă voce, vocea clandestinei, a intrusei care este vocea non-identităţii. Rememorează momentele pe care ezită să le numească plenitudine, cele trăite în casa lui Shimura-san. Apoi face portretul fizic al „gazdei“ care începe abrupt: „fără vreun farmec aparte, tern“, iar apoi introduce nuanţa necesară: „Onest. În orice oraş, sute de oameni abordează acest chip care trece neobservat.“ Nu-i scapă nici diferenţa mică de vîrstă dintre ei: ea are cincizeci şi opt, iar el are cincizeci şi şase. În sfîrşit, sesizează, fără să fie prea surprinsă, locul în care existenţele lor se suprapun: „Iată punctul meu comun cu acest bărbat care nu are motive nici să fie mîndru, nici să se simtă demn de dispreţ: a fi nimeni.“ Dar ceea ce o tulbură este reţinerea lui pe durata procesului: nu a condamnat-o în nici un fel, nu a arătat spre ea inchizitorial, expunea faptele pe un ton neutru; o singură dată i s-a părut că apasă asupra cuvintelor atunci cînd afirmase: „«Nu reuşesc să mă mai simt acasă.»“

Odată ieşită din închisoare, se întoarce, asemenea unui criminal, la locul faptei şi primeşte lovitura fulgerătoare în plină figură: pe uşa casei o pancartă indica „De vînzare“. Din viaţa unui om se ştergea o parte consistentă de memorie. Intervenind în viaţa acestui bărbat declanşase o catastrofă: căutînd un adăpost care să-i asigure un minimum pentru a putea trăi, îl gonise din propriul habitat, distrugînd liniştea şi siguranţa oferite de o existenţă anonimă, modestă pînă la insignifianţă. De aceea se hotărăşte să explice, să se explice într-o scrisoare adresată lui Shimura-san. Momentul adevărului nu putea fi asumat decît de un autor omniscient, detaşat de nucleul tragic în care se împletesc şi se deşiră firele poveştii. Nici acum nu ni se dezvăluie numele, rămîne vocea non-identităţii, aflăm însă că cei mai frumoşi ani ai vieţii sale i-a petrecut în această casă unde îşi găsise un refugiu temporar printr-o coincidenţă fericită şi tragică totodată. Şomeră la vîrsta de cincizeci şi şase de ani (cine te mai angajează la cincizeci şi şase de ani?), a fost obligată să renunţe, cînd nu a mai primit ajutorul de şomaj, la propria locuinţă. Dormea sub cerul liber nădăjduind că totuşi lucrurile se vor îndrepta. Nimic nu s-a remediat. Frigul a contrîns-o să se adăpostească în diverse imobile ai căror proprietari lipseau multă vreme ori erau bătrîni şi surzi. Aşa a ajuns în cartier, a descoperit casa şi a avut surpriza să poată deschide uşa cu aceeaşi cheie care îi aprţinuse şi pe care o păstrase. Nebănuita regăsire a trecutului o convinge să rămînă. Ce fusese înainte? Orfană, crescută de rude. Se înscrie la facultate. Inutil, ca şi cum alunecarea de pămînt care a provocat moartea părinţilor ei a antrenat şi propria-i ratare. Ca să camufleze totala lipsă de sens a acestei vieţi, intră în „Asociaţia roşie unită“ pe care o va părăsi, cu o identitate nouă, după ce tovarăşii ei vor fi prinşi. Se droghează. Are diferite slujbe mărunte. Apoi rămîne fără serviciu.

„Voilá“ este ultimul cuvînt al romanului. Iată, aşadar, ce s-a întîmplat. Dar am vrea să ştim mai mult. A primit Shimura-san scrisoarea? S-au reîntîlnit cei doi? Ce traiectorie a căpătat destinul lor? Li se va oferi o a doua şansă? Nu ştim. Ne punem întrebări despre ei şi întrebările atrag altele despre insecuritate şi despre identitate. Cineva observa că nu doar filosofia ne învaţă să gîndim, ci şi literatura. Nagasaki de Éric Faye confirmă această afirmaţie.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: De prin lumea literară

Etichete: ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: