Arhivă pentru Iulie 2011

Spectacolul cărții sau despre une literature à jouer

Iulie 12, 2011

Luna trecută am fost la un concert-lecture la Paris, în sala La Loge, unde scriitoarea și cântăreața franceză de origine română Lola Lafon a cântat din noul album Une vie de voleuse și a lecturat din ultimul său roman, Nous sommes les oiseaux de la tempête qui s‘annonce. E pentru a doua oară când o ascult pe Lola Lafon și spectacolul mi-a plăcut pentru că artista reușește să trezească cuvintele, să le facă să sară dintre coperte. E un alt fel de literatură, pe care aș numi-o une literature à jouer, care trăiește nu numai prin lectura în gând, cât mai ales prin lectura cu voce tare, ca altădată în Antichitate sau în Evul Mediu, prin acea punere în scenă concepută firesc de Lola Lafon, prin albumul muzical afiliat textului. E o literatură de agora, care atrage cititorul, îl cheamă să intre într-o lume în care se vede pe sine mai limpede decât în orice oglindă pe care i-o oferă societatea prin vitrinele încărcate, ecranele TV sau monitoarele computerelor. Îl îndeamnă să participe, să se indigneze, e o formă poetică a lui Indignați-vă! de Stéphane Hessel, al cărei mesaj rămâne însă la fel de puternic.

Printre spectatorii francezi și nu numai de la acest concert-lectură, mă gândeam la lansările plicticoase de la noi, unde doi-trei vorbitori, oricât de plini de spirit ar fi, tot nu reușesc să alunge căscatul în rândul privitorilor. Sau la evenimentele care, și atunci când se organizează într-o sală de librărie șic, se concentrează pe personalitatea invitaților și mai puțin pe ștergerea barierei de comunicare dintre potențialii cititori și „lucrătorii“ cărții. Ne gândim prea puțin la cititori când facem cărți, fie că suntem editori, autori sau PR-i. Dăm prea puțină importanță actului lecturii în sine, lecturii publice, nu ne gândim la latura de spectacol a literaturii care e esențială în supraviețuirea ei, azi, când se citește din ce în ce mai puțin. Proiectul Lecturi urbane e unul dintre puținele, dacă nu singurul care militează pentru recuperarea actului de a citi oriunde și oricând.

Pe ici, pe colo, lucrurile se mișcă și la noi, în ceea ce privește tipicul prăfos al lansărilor, dar va mai trece timp până când mentalitatea celor care fac cărți se va schimba și vor înțelege că nu  trebuie să se mai cocoațe pe turnul de fildeș al savantlâcului, ci să coboare în stradă, să se adreseze direct celor prea interesați de celelalte ale vieții ca să lectureze sau să cumpere un volum din proprie inițiativă.  Un actor, un cântăreț, un filmuleț pe YouTube, un blog, un cont pe Facebook, un spațiu neconvențional, tot ceea ce înconjoară cartea e fundamental pentru promovarea ei.

Autorul român e adesea ba foarte modest și aproape autist, ba convins de genialitatea-i precoce, dar puțini știu să-și pună în valoare calitățile actoricești, vocea plăcută sau alte talente ascunse, sau să invite prieteni artiști și să se prezinte în fața cititorilor firesc și deschis, ca să-și lanseze creațiile într-un spectacol de calitate. Vremurile sunt altele și autorul nu-și mai poate permite să-și lase textul să aștepte între coperte.

Anunțuri

GRAND PRIX DU ROMAN DE L’ACADEMIE FRANCAISE 2010

Iulie 4, 2011

Despre hazardul care face tragic lucrurile

„Se mira observînd că îi dispar alimente din bucătărie: un bărbat de cincizeci şi şase de ani, celibatar, locuind în cartierele din sudul oraşului, a instalat o cameră de luat vederi şi a constatat că în lipsa lui o necunoscută se preumbla prin casă.“

Acest fapt divers relatat de ziarele japoneze constituie subiectul romanului Nagasaki de Éric Faye (Éditions Stock, 2010), roman care a obţinut Marele Premiu al Academiei Franceze.

De la o vreme, Shimura-san, meteorolog, cincizeci şi şase de ani, salaryman, necăsătorit, bine instalat într-o existenţă desăvîrşit de anodină, îşi dă seama că, deşi uşa fusese bine încuiată, iar ferestrele bine închise înainte să plece la slujbă, îi lipsesc alimente din frigider. Situaţia ridicolă şi absurdă îl scoate literalmente din minţi, mai ales că în casă toate sînt la locul lor, inclusiv puţinele obiecte de valoare. Expulzat din coconul de tihnă repetitivă şi previzibilă se confruntă cu neprevăzutul care instaurează anormalitatea. Reacţionează prompt, ca un responsabil locuitor al uneia dintre cele mai tehnicizate ţări din lume, şi instalează o cameră web urmărind de pe computerul de la serviciu (cînd nu îşi vede pur şi simplu de treabă, nu este într-o şedinţă sau nu consiliază colegi mai tineri) ce se întîmplă în propria-i bucătărie. Şi la început nu se întîmplă nimic. Asta îl transformă într-un frustrat Big Brother à rebours. Suspansul creşte proporţional cu nervozitatea personajului narator. Sloganul Always being with you înscris de producătorul Sanyo pe frigider capătă proporţii apocaliptice. Vine şi ziua în care descoperă intrusul. O femeie. Nici măcar tînără. Mai mult, o vede cum, în bucătăria lui, îşi încălzea la cuptorul cu microunde din orezul lui şi bea din ceaiul lui. Este şocat, dezgustat, furios. Anunţă poliţia şi, inexplicabil, formează propriul număr de telefon pentru a o preveni pe cea care părea că se bucură de parcă ar fi fost pur şi simplu acasă. Oamenii legii găsesc uşa încuiată şi ferestrele bine închise, iar în dulapul din cea mai retrasă dintre încăperi descoperă delincventa: o femeie de cincizeci şi opt de ani, şomeră, fără adăpost, care se refugiase aici de aproape un an. Va fi închisă, desigur. Însă pentru Shimura-san totul se schimbă radical. I se revelează astfel non-sensul vieţii sale, absenţa oricărei perspective. Este expus unei realităţi pe care o eludase şi care îl bulversează profund, asemenea personajului despre care citeşte – printr-o eficace punere în abis – în Scandal de Shūsaku Endō, cartea pe care intrusa o împrumutase din biblioteca lui şi pe care nu apucase să o termine: „Pe neaşteptate, mecanismul cel mai profund al fiinţei sale se dereglase. Iar asta dintr-un motiv cît se poate de clar. Din seara în care…“ Nu tăvălugul Istoriei trece peste modestul meteorolog, ci un hazard pe cît de ironic, pe atît de crud. „Amputat de viu“ de rutina cotidiană şi confortabilă, eroul părăseşte casa care nu-i mai era acasă. Autorul nu ne spune ce se întîmplă cu eroul său. Automatismul dodo-métro-boulot întrerupt în mod neaşteptat şi tragic induce catharsisul conştientizării şi, aşa cum spune chiar Shimura-san în legătură cu această întâmplare, „risipeşte ceaţa.“

Roman à deux, nu putea lipsi şi cealaltă voce, vocea clandestinei, a intrusei care este vocea non-identităţii. Rememorează momentele pe care ezită să le numească plenitudine, cele trăite în casa lui Shimura-san. Apoi face portretul fizic al „gazdei“ care începe abrupt: „fără vreun farmec aparte, tern“, iar apoi introduce nuanţa necesară: „Onest. În orice oraş, sute de oameni abordează acest chip care trece neobservat.“ Nu-i scapă nici diferenţa mică de vîrstă dintre ei: ea are cincizeci şi opt, iar el are cincizeci şi şase. În sfîrşit, sesizează, fără să fie prea surprinsă, locul în care existenţele lor se suprapun: „Iată punctul meu comun cu acest bărbat care nu are motive nici să fie mîndru, nici să se simtă demn de dispreţ: a fi nimeni.“ Dar ceea ce o tulbură este reţinerea lui pe durata procesului: nu a condamnat-o în nici un fel, nu a arătat spre ea inchizitorial, expunea faptele pe un ton neutru; o singură dată i s-a părut că apasă asupra cuvintelor atunci cînd afirmase: „«Nu reuşesc să mă mai simt acasă.»“

Odată ieşită din închisoare, se întoarce, asemenea unui criminal, la locul faptei şi primeşte lovitura fulgerătoare în plină figură: pe uşa casei o pancartă indica „De vînzare“. Din viaţa unui om se ştergea o parte consistentă de memorie. Intervenind în viaţa acestui bărbat declanşase o catastrofă: căutînd un adăpost care să-i asigure un minimum pentru a putea trăi, îl gonise din propriul habitat, distrugînd liniştea şi siguranţa oferite de o existenţă anonimă, modestă pînă la insignifianţă. De aceea se hotărăşte să explice, să se explice într-o scrisoare adresată lui Shimura-san. Momentul adevărului nu putea fi asumat decît de un autor omniscient, detaşat de nucleul tragic în care se împletesc şi se deşiră firele poveştii. Nici acum nu ni se dezvăluie numele, rămîne vocea non-identităţii, aflăm însă că cei mai frumoşi ani ai vieţii sale i-a petrecut în această casă unde îşi găsise un refugiu temporar printr-o coincidenţă fericită şi tragică totodată. Şomeră la vîrsta de cincizeci şi şase de ani (cine te mai angajează la cincizeci şi şase de ani?), a fost obligată să renunţe, cînd nu a mai primit ajutorul de şomaj, la propria locuinţă. Dormea sub cerul liber nădăjduind că totuşi lucrurile se vor îndrepta. Nimic nu s-a remediat. Frigul a contrîns-o să se adăpostească în diverse imobile ai căror proprietari lipseau multă vreme ori erau bătrîni şi surzi. Aşa a ajuns în cartier, a descoperit casa şi a avut surpriza să poată deschide uşa cu aceeaşi cheie care îi aprţinuse şi pe care o păstrase. Nebănuita regăsire a trecutului o convinge să rămînă. Ce fusese înainte? Orfană, crescută de rude. Se înscrie la facultate. Inutil, ca şi cum alunecarea de pămînt care a provocat moartea părinţilor ei a antrenat şi propria-i ratare. Ca să camufleze totala lipsă de sens a acestei vieţi, intră în „Asociaţia roşie unită“ pe care o va părăsi, cu o identitate nouă, după ce tovarăşii ei vor fi prinşi. Se droghează. Are diferite slujbe mărunte. Apoi rămîne fără serviciu.

„Voilá“ este ultimul cuvînt al romanului. Iată, aşadar, ce s-a întîmplat. Dar am vrea să ştim mai mult. A primit Shimura-san scrisoarea? S-au reîntîlnit cei doi? Ce traiectorie a căpătat destinul lor? Li se va oferi o a doua şansă? Nu ştim. Ne punem întrebări despre ei şi întrebările atrag altele despre insecuritate şi despre identitate. Cineva observa că nu doar filosofia ne învaţă să gîndim, ci şi literatura. Nagasaki de Éric Faye confirmă această afirmaţie.