Arhivă pentru Septembrie 2010

E-lit

Septembrie 18, 2010

Gadgeturile electronice trasează, de la o zi la alta, viitorul cărţilor alcătuite din lipici, sfoară şi hârtie. Este o schimbare pe care am ajuns să o percepem ca fiind inevitabilă, asemenea celei care, în vremea lui Gutenberg, a zguduit temeliile ordinelor monastice uşor-copiatoare-de-mână. Cum se va modifica însă sfera cuvântului „scris“? Se va supune ea unui proces de incluziune sau de excluziune? Ambelor? Şi putem oare să ne imaginăm însemnătatea parcurgerii ambelor sensuri?

Deşi dispozitivele electronice care permit lectura sau care au fost create în mod special pentru lectură se străduiesc, în momentul de faţă, să păstreze nealterată interfaţa publicaţiilor originale, unele mergând până într-acolo încât simulează senzaţia fizică a întoarcerii paginii, această nostalgie impusă de actul rememorării se va stinge odată cu memoria colectivă a unei generaţii. Cu siguranţă va continua să existe în paginile (virtuale), ale istoriei, însă nu se va mai cere pusă în scenă, reiterată. O dată descoperite posibilităţile extraordinare puse la dispoziţie de mediul electronic, acestea vor fi fructificate în detrimentul izului de vechi. În fond, cine îşi va mai aminti ce a fost odată pagina scrisă?

În momentul de faţă, se pune problema schimbării naturii semnelor care acoperă o pagină scrisă. Pe de o parte, este foarte probabil ca literatura, aşa cum o percepem noi astăzi, să adopte formatul literaturii electronice. Astfel, textul va fi împânzit de hyperlink-uri care, încetul cu încetul, pot lua locul unor măiestre înflorituri ale condeiului. Ne putem imagina, de exemplu, cum bucata de text care descrie răsuflarea turbată a vântului în La răscruce de vânturi va fi asociată unui hyperlink care va permite cititorului să asculte vântul, în vreme ce continuă să citească. Va îmbogăţi oare această posibilitate procesul lecturii sau îl va sărăci? În ce măsură mai este lectura un proces solitar, existând în afara normelor temporale sau spaţiale?

Un posibil răspuns la cea dintâi întrebare ar fi acela pe care S.T. Coleridge îl conturează în minunatul său eseu despre Hamlet, anume că „sublimitatea se regăseşte […] nu în experienţa senzorială, ci în reflexul imaginativ“ (traducerea mea). Dar poate că nici imaginaţia nu poate cuprinde, deocamdată, imensitatea schimbărilor ce alterează faţa literaturii în prezent. La a doua întrebare nu m-aş grăbi să răspund, pentru că lectura, consider eu, este un eveniment comun doar într-o anumită măsură şi, apoi, în două feluri diferite: în primul rând, lectura se constituie ca fenomen comun în momentul parcurgerii textului, când lumea senzorială îşi impune prezenţa incontestabilă; în al doilea rând, ea capătă un caracter public în momentul confruntării impresiilor proprii cu acelea ale unei comunităţi de cititori, mai mult sau mai puţin avizaţi.

Dar lectura este solitară în momentul constituirii înţelesului. O foarte bună descriere a acestui fenomen a fost făcută de Saussure, care susţinea că sintagmele (în cel mai simplu înţeles, asociaţiile de cuvinte, sau propoziţiile / lăsând deoparte fonemele etc.) se constituie în lungul unei axe liniare, ce sugerează caracterul strict temporal al acestora. De exemplu, o frază nu poate fi înţeleasă instantaneu, ci trebuie parcursă până la capăt (prin această parcurgere până la capăt nu înţeleg amânarea formării sensului, deci îl evit pe Fish), într-o secvenţă pur temporală. Aceasta este natura limbajului. Însă fiecare particulă şi fiecare cuvânt sunt alcătuite la nivel strict conceptual, prin raportare la o altă axă, aceea a asociaţiilor, care permite înşiruirea lanţurilor de particule/cuvinte asociate.

În fine, ulilizarea unor imagini imediat accesibile (prin intermediul hyperlink-urilor, de exemplu) poate modifica acest proces cognitiv. Caracterul strict solitar al lecturii, condiţionat de formarea proprie fiecărui cititor a înţelesului, ar putea deveni comun, public. În acel moment, asociaţiile s-ar realiza instantaneu, evitând orice rută ocolitoare. Pentru a da o explicaţie acestui fenomen, aş începe prin a observa că acest caracter solitar al lecturii este condiţionat, în mod paradoxal, de o multitudine a înţelesurilor, de o pânză a experienţelor, proprii fiecărui cititor în parte. Asociaţiile care permite diferenţierea unui cuvânt, prin instituirea rutelor ocolitoare (care scot în evidenţă alte cuvinte, alte înţelesuri, mereu altele, şi, totuşi, aceleaşi, prin faptul că ele gravitează în jurul unui nucleu unic, al cărui înveliş protector se extinde pentru a le cuprinde în aceeaşi sferă, o sferă subordonată nucleului), nu se constituie niciodată instantaneu. Ele sunt întipărite în mecanica limbajului, la nivel conceptual, asigurând, prin existenţa lor, nu prelungirea existenţei limbajului, ci a metaforei, a literaturii. Asocierea instantanee a unui cuvânt cu un înţeles, înăbuşirea reflexului imaginativ, refuzul de a mai permite constituirea înţelesului prin raportare la alte înţelesuri, toate acestea nu vor avea ca rezultat dispariţia limbajului, ci sărăcirea lui. Şi, implicit, sărăcirea experienţei lecturii.