„Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată“ Lectura romanului Jan Karski de Yannick Haenel

De ceva vreme filmele documentare mi se par din ce în ce mai apropiate de filmele artistice. Și nu doar prin felul în care sunt concepute, ci prin acel amalgam de nedezlegat, care caracterizează opera de artă în general, dintre formă și conținut, în care documentul și arta fac corp comun. Oare și realitatea cu ficțiunea?

Am avut prilejul să văd episodul cu Jan Karski din celebrul film-document Shoah de Claude Lanzmann (fie el și trunchiat, din câte am citit). Numele luptătorului din Rezistența poloneză mi-era aproape necunoscut, ca și numele celorlalți martori ai exterminării intervievați de Lanzmann. Am citit cartea lui Yannick Haenel (Editura Nemira, traducere de Ion Doru Brana) cu gândul la o biografie romanescă despre un om deosebit,un erou, așa credeam. Și am descoperit un roman original ca mod de concepție. Un roman documentar în primele două părți – descrierea mărturiei lui Karski din filmul lui Lanzmann și rezumatul cărții scrise de polonez în engleză, Story of a Secret State – și  fictiv în a treia parte, un monolog al personajului însuși dezvăluindu-și motivele tăcerii după ce atâta vreme vorbise în gol, depunând mărturie despre ceea ce văzuse.

Polemica dintre Lanzmann și Haenel referitoare la acest roman nu mi se pare deloc una care are vreo importanță pentru mesajul cărții așa cum l-am perceput eu. Lanzmann îl acuză pe scriitor că „a falsificat istoria“, în vreme ce Haenel ripostează prin dreptul său de a recurge la ficțiune pentru a vorbi despre Karski. Istoricii s-au pronunțat și ei în favoarea sau în defavoarea unui… roman, e adevărat că despre un personaj real. Legătura dintre istorie și literatură e într-adevăr o temă de dezbătut. Un istoric mai comprehensiv, Florent Brayard, a recunoscut că „romancierii pot să ofere propria înțelegere a istoriei“, mai ales azi, când orice discurs, chiar și acela al unui istoric, este o interpretare a documentelor.

Dar poate că Jorge Semprun, dintre cei care s-au exprimat în privința romanului lui Haenel, este cel ale cărui vorbe m-au pus pe gânduri: „În materie de literatură, nu există tabuuri, ci reguli morale pe care fiecare trebuie să și le fixeze.“ Părerea mea de cititor e că aceste reguli sunt fixate cu justețe în romanul scriitorului francez. Polemica deviază de la mesajul cărții, care este mesajul unui mesaj. Și nu se referă neapărat la exterminarea evreilor în cel de-Al Doilea Război Mondial și la pasivitatea Aliaților, ci la un lucru mult mai important și care nu privește doar trecutul, ci prezentul și viitorul omenirii: e o mărturie despre „criminalitatea inerentă speciei“, despre răul din om, care, odată încolțit, devine de nestăpânit și poate duce la forme extreme, ca Holocaustul/Shoahul (sau, cum spunea Jorge Semprun, pur și simplu Exterminare), Gulagul sau la  alte războaie fals duse în numele „păcii și armoniei între popoare“ sau în numele civilizării și creștinării, dacă ar fi să coborâm ceva mai mult în istorie.

Apelând la procedeul „ficțiunii intuitive“, Haenel ne dezvăluie prin Jan Karski ceea ce conține „cutia neagră a istoriei secolului XX“, cum spunea chiar autorul într-un interviu cu Bernard Loupias. Jan Karski e un alt nume pentru Vassili Grossman, pentru Soljenițîn, pentru Monseniorul Ghika și pentru alți eroi (mulți neștiuți) aparent învinși, dar care nu reprezintă altceva decât „celălalt nume al victoriei“.

În partea a treia a romanului, personajul Jan Karski se întreabă: „Dacă o carte nu schimbă cursul Istoriei, este ea o carte cu adevărat?“ Se referă desigur la cartea lui, pe care a scris-o în 1944, un bestseller la vremea aceea, dar care nu a schimbat cursul Istoriei. Poate de aceea a tăcut atâta amar de ani, până la interviul cu Lanzmann. În roman personajul își justifică tăcerea, nopțile albe: „Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată, spunea el [un rabin – n.m.], iar doliul meu era înainte de toate un mod de a avea grijă de aceste cuvinte, de a le lăsa să răsune în tăcere.“ Și în această credință în nemurirea cuvintelor, dincolo de orice polemici, se întâlnesc filmul documentar al lui Lanzmann și romanul documentar al lui Haenel.

Romanul lui Yannick Haenel trebuie citit ca O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljenițîn sau Cartea fericirii de Nicolae Steinhardt pentru mesajul lor despre potențialul răului din om și pentru mărturiile celor care s-au confruntat cu răul exterminator și au reușit să rămână juști, să-și păstreze semeția privirii asemenea călărețului polonez pictat de Rembrandt. Experiența lor pusă în cuvinte, într-o carte de memorii sau într-o operă de ficțiune, e cea care contează. Literatura nu poate schimba cursul Istoriei, cuvintele nu sunt întodeauna auzite, dar fiecare individ, citindu-le, devine mesagerul unui adevăr despre om care ne poate ajuta să trăim mai bine unii cu alții, depășind împărțirea primară între victime și călăi, prăzi și vânători.

Surse:

http://bibliobs.nouvelobs.com/20090827/14308/stele-pour-jan-karski

http://www.lepoint.fr/actualites-chroniques/2010-02-19/semprun-je-n-aime-pas-trop-le-mot-shoah/989/0/425868

Anunțuri
Explore posts in the same categories: De prin lumea literară

Etichete: , , , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

One Comment pe “„Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată“ Lectura romanului Jan Karski de Yannick Haenel”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: