Arhivă pentru August 2010

„Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată“ Lectura romanului Jan Karski de Yannick Haenel

August 29, 2010

De ceva vreme filmele documentare mi se par din ce în ce mai apropiate de filmele artistice. Și nu doar prin felul în care sunt concepute, ci prin acel amalgam de nedezlegat, care caracterizează opera de artă în general, dintre formă și conținut, în care documentul și arta fac corp comun. Oare și realitatea cu ficțiunea?

Am avut prilejul să văd episodul cu Jan Karski din celebrul film-document Shoah de Claude Lanzmann (fie el și trunchiat, din câte am citit). Numele luptătorului din Rezistența poloneză mi-era aproape necunoscut, ca și numele celorlalți martori ai exterminării intervievați de Lanzmann. Am citit cartea lui Yannick Haenel (Editura Nemira, traducere de Ion Doru Brana) cu gândul la o biografie romanescă despre un om deosebit,un erou, așa credeam. Și am descoperit un roman original ca mod de concepție. Un roman documentar în primele două părți – descrierea mărturiei lui Karski din filmul lui Lanzmann și rezumatul cărții scrise de polonez în engleză, Story of a Secret State – și  fictiv în a treia parte, un monolog al personajului însuși dezvăluindu-și motivele tăcerii după ce atâta vreme vorbise în gol, depunând mărturie despre ceea ce văzuse.

Polemica dintre Lanzmann și Haenel referitoare la acest roman nu mi se pare deloc una care are vreo importanță pentru mesajul cărții așa cum l-am perceput eu. Lanzmann îl acuză pe scriitor că „a falsificat istoria“, în vreme ce Haenel ripostează prin dreptul său de a recurge la ficțiune pentru a vorbi despre Karski. Istoricii s-au pronunțat și ei în favoarea sau în defavoarea unui… roman, e adevărat că despre un personaj real. Legătura dintre istorie și literatură e într-adevăr o temă de dezbătut. Un istoric mai comprehensiv, Florent Brayard, a recunoscut că „romancierii pot să ofere propria înțelegere a istoriei“, mai ales azi, când orice discurs, chiar și acela al unui istoric, este o interpretare a documentelor.

Dar poate că Jorge Semprun, dintre cei care s-au exprimat în privința romanului lui Haenel, este cel ale cărui vorbe m-au pus pe gânduri: „În materie de literatură, nu există tabuuri, ci reguli morale pe care fiecare trebuie să și le fixeze.“ Părerea mea de cititor e că aceste reguli sunt fixate cu justețe în romanul scriitorului francez. Polemica deviază de la mesajul cărții, care este mesajul unui mesaj. Și nu se referă neapărat la exterminarea evreilor în cel de-Al Doilea Război Mondial și la pasivitatea Aliaților, ci la un lucru mult mai important și care nu privește doar trecutul, ci prezentul și viitorul omenirii: e o mărturie despre „criminalitatea inerentă speciei“, despre răul din om, care, odată încolțit, devine de nestăpânit și poate duce la forme extreme, ca Holocaustul/Shoahul (sau, cum spunea Jorge Semprun, pur și simplu Exterminare), Gulagul sau la  alte războaie fals duse în numele „păcii și armoniei între popoare“ sau în numele civilizării și creștinării, dacă ar fi să coborâm ceva mai mult în istorie.

Apelând la procedeul „ficțiunii intuitive“, Haenel ne dezvăluie prin Jan Karski ceea ce conține „cutia neagră a istoriei secolului XX“, cum spunea chiar autorul într-un interviu cu Bernard Loupias. Jan Karski e un alt nume pentru Vassili Grossman, pentru Soljenițîn, pentru Monseniorul Ghika și pentru alți eroi (mulți neștiuți) aparent învinși, dar care nu reprezintă altceva decât „celălalt nume al victoriei“.

În partea a treia a romanului, personajul Jan Karski se întreabă: „Dacă o carte nu schimbă cursul Istoriei, este ea o carte cu adevărat?“ Se referă desigur la cartea lui, pe care a scris-o în 1944, un bestseller la vremea aceea, dar care nu a schimbat cursul Istoriei. Poate de aceea a tăcut atâta amar de ani, până la interviul cu Lanzmann. În roman personajul își justifică tăcerea, nopțile albe: „Oamenii mor, dar cuvintele nu mor niciodată, spunea el [un rabin – n.m.], iar doliul meu era înainte de toate un mod de a avea grijă de aceste cuvinte, de a le lăsa să răsune în tăcere.“ Și în această credință în nemurirea cuvintelor, dincolo de orice polemici, se întâlnesc filmul documentar al lui Lanzmann și romanul documentar al lui Haenel.

Romanul lui Yannick Haenel trebuie citit ca O zi din viața lui Ivan Denisovici de Soljenițîn sau Cartea fericirii de Nicolae Steinhardt pentru mesajul lor despre potențialul răului din om și pentru mărturiile celor care s-au confruntat cu răul exterminator și au reușit să rămână juști, să-și păstreze semeția privirii asemenea călărețului polonez pictat de Rembrandt. Experiența lor pusă în cuvinte, într-o carte de memorii sau într-o operă de ficțiune, e cea care contează. Literatura nu poate schimba cursul Istoriei, cuvintele nu sunt întodeauna auzite, dar fiecare individ, citindu-le, devine mesagerul unui adevăr despre om care ne poate ajuta să trăim mai bine unii cu alții, depășind împărțirea primară între victime și călăi, prăzi și vânători.

Surse:

http://bibliobs.nouvelobs.com/20090827/14308/stele-pour-jan-karski

http://www.lepoint.fr/actualites-chroniques/2010-02-19/semprun-je-n-aime-pas-trop-le-mot-shoah/989/0/425868

Stil, substantiv (10. Cum să (nu) fii spontan)

August 15, 2010

„Spontaneous me, Nature“

Walt Whitman

Mi-ar plăcea să fiu spontană când scriu aceste rânduri, dar teamă mi-e că (de)formarea datorată/cauzată de meseria de editor va prelua controlul.

Ce-nseamnă să fii spontan? În general, să faci ceva de la sine, nesilit, dar și brusc, prompt, inconștient. Sau cum îmi zicea un prieten odată, la un pahar, ce-i drept, care studiase problema spontaneității în… viață: cred ca extratereștrii ne fac să fim spontani 🙂 Așa că, de fiecare dată când sunt spontană, mi-l imaginez pe un ET cum se cutremură de râs uitându-se la mine. O teorie care ne face să zâmbim, dar ce mai zicem când Northrop Frye, om serios, scrie că o operă este „realizată din inconștient“, în sensul că ea ia naștere dincolo de ceea ce creatorul ei concepe conștient. Iar Stephen King pare să-i dea dreptate când afirmă: „sunt de părere că intriga bine gândită și spontaneitatea adevăratei creații nu sunt compatibile“.

În literatură, crezul spontaneității se leagă de suprarealiști („dicteul automat“), de Walt Whitman cu al său îndemn/titlu de poem Spontaneous me, urmat apoi de generația Beat al cărei lieder, Jack Kerouac, enunța principiile prozei spontane (în eseul Essentials of Spontaneous Prose). Spicuiesc, spre exemplificare, câteva reguli din lista lui Kerouac:

Mâzgălește în carnetele secrete și bate la mașină pagini frenetice, numai pentru bucuria ta. (1)

Ceva ce simți va sfârși prin a-și găsi propria formă.(5)

Dezbară-te de orice inhibiție literară, gramaticală și sintactică. (13)

Străduiește-te să schițezi fluxul care există deja în minte, intact. (21)

Poate nu tocmai în Pe drum (Editura Univers, 1998), roman scris în doar trei săptămâni, fără ca autorul să revină asupra textului (nu pot să nu mă gândesc cât au avut de furcă redactorii cu sulurile de hârtie ale lui Kerouac :)), dar în Cartea viselor (Editura Realitatea Cațavencu, Colecția Cotidianul, 2009) poți găsi cu ușurință fragmente ilustrând proza spontană:

„Un deal cețos și golaș la margine de Mexico City și eu mă ascund prin gropi uitându-mă prin ocean așa, că mai e în vis și o plajă ciudată, oamenii vin să mă caute pe vântul șuierător… În cele din urmă pun mâna pe un săculeț de iarbă și-l pipăi zâmbind. Am un prieten alături… Întâmplări…“

Chiar daca Truman Capote afirma despre maratonul scrierii romanului Pe drum că „asta nu înseamnă a scrie, ci a bate la mașină“ (that isn’t writing; it’s typing), proza spontană s-a impus prin autorii Beat ca o revoltă împotriva conformismului și a atmosferei represive din America postbelică, proclamând eliberarea scrisului din chingile convențiilor academice. Rolul spontaneității în literatură era „să spună adevărul în toată gloria lui delicată și hidoasă“ (Dennis McNally).

Dacă penultima regulă a lui Kerouac e că Ești genial tot timpul (29), mă întreb, ce rost mai are să mă refer la cum nu trebuie să fii spontan, la conștientizarea scrisului și a tehnicilor sale dinaintea atingerii inconștiente a genialității, harului sau cum am vrea să-i spunem. OK, risc să mă adresez doar negenialilor care își doresc să scrie, să-și pună pe hârtie trăirile, experiențele, visele pentru a le împărtăși cu ceilalți prin lectură.

E adevărat că azi se scrie enorm, ceea ce nu-i rău. Întotdeauna am considerat că e mai bine să scrii decât să intri cu o pușcă într-o școală sau într-un magazin și să elimini ca într-un joc pe calculator tot ce mișcă în raza vederii (ca în filmul Elephant de Gus Van Sant). Mai bine mitraliezi pagini peste pagini cu înșiruiri spontane de cuvinte și te răcorești de lume, de viață, de infernul celorlalți, de propria-ți bolgie adesea inconfortabilă și de nesuportat. Dar de la a scrie vrute și nevrute până la a considera că produsul tău este literatură e drum lung. Așa că fiind pe drum, nu trebuie să confundăm spontaneitatea cu geniul, stilul spontan, plin de vervă cu valoarea literară.

Autorii manualului The Elements of Style, de la care am pornit serialul meu (era să-i spun sitcom :)), surprind cât de facil alunecă un începător într-ale scrisului, adesea din fire rebel și neapărat genial, în capcana spontaneității:

„Stilul plin de vervă [spontan – n.m.] este adesea opera unui egocentric, a unei persoane care își imaginează că orice îi vine în minte este de interes general și că această proză dezinhibată dă naștere la cugetări înalte și iese învingătoare.“

Printre păcatele scriitorașului ar fi acela să scrii când nu ai nimic de spus, să îndrepți atenția cititorului către tine însuți în loc să rămâi în afara faptelor relatate, să utilizezi argoul nepotrivit, crezând că astfel scrisul tău sună firesc, să fii lipsit de umor, deși te străduiești să fii amuzant, să fii, în cele din urmă, plictisitor și gol. Păcate pe care nu le poți răscumpăra decât prin a învăța să te consideri mai puțin genial, să-ți respecți textul mai mult decât pe tine însuți, iar cititorului să-i oferi o oglindă, și nu să te oglindești tu în mintea lui.

„Vreau să înțelegeți că profunda mea convingere despre crearea poveștilor este că-n linii mari acestea se nasc singure“, scrie același Stephen King. Ele se nasc singure, de acord, dar travaliul scriitorului există, oricât de spontani ne-ar plăcea să fim.

S-a spus despre Mișcarea Beat că „reprezintă o formă a meditației religioase mai degrabă decât a revoltei sociale“ (Dan Grigorescu), că spontaneitatea decretată de un Alain Ginsberg sau Jack Kerouac provine dintr-o trăire a literaturii ca religie, în latura ei inconștientă. Unii au vorbit însă, dimpotrivă, despre peformative writing, alții despre a scrie cum ai cânta jazz (chiar Kerouac însuși în eseul său).

Ceea ce mi se pare însă amuzant e că și spontaneitatea are reguli, că ne creăm liste și table de legi pentru orice, că lista însăși a devenit un concept în sine, dincolo de conținutul ei. Stilul are reguli, pe care le putem respecta sau nu, dar tot nu știm 100%, în cele din urmă, de unde ne vin poveștile și cum se nasc cele bune.

Surse: http://us.history.wisc.edu/hist102/pdocs/kerouac_essentials.pdf