Cum şi despre ce vorbim când vorbim despre citit?

Uneori, cititorii sunt puşi în situaţia de a-şi justifica alegerile în materie de lectură. Nu este, bineînţeles, vorba de acei cititori a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului. Nici despre aceia a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului şi care identifică lectura cu o veşnică amânare a exprimării. Acest „uneori” şi această „situaţie”, posibil ingrată, îi vizează pe aceia pentru care limbajul narativ nu şi-a pierdut funcţia primară, aceea de a semnifica. Dincolo, sau înainte, de pretenţia sa de a accede la un semnificat, dincolo, sau înainte, de semiotica inventată a lui Roland Barthes, convingătoare în spaţiul marcat de solitudine al profesorilor din proza lui Jeffrey Eugenides (Extreme Solitude), limbajul invită la amorfism intelectual, la plasticitate a imaginaţiei. Invită la plictis şi poveşti.

Sau la justificări. Însăşi justificarea capătă diverse forme şi nuanţe, în funcţie de aceia care o pretind, căci este o funcţie a retoricii ne-deconstructiviste şi ne-definite de Paul de Man (care înclina înspre o definiţie îndepărtată de sensurile clasice şi axată pe imposibiliatatea alegerii logice între două înţelesuri date), acea retorică despre care Aristotel spunea că ar fi determinată, în parte, de dispoziţia şi trăsăturile auditoriului. Cum privesc cititorii (semi-)informaţi lectura (în accepţiunea lui Stanley Fish, cititorii informaţi trebuiau să cunoască nu doar limba în care era redactat textul, ci să aibă o oarecare idee şi despre contextul literar/cultural al vremurilor prezente şi apuse) şi cum vorbesc ei despre citit?

Lectura se desfăşoară, în mod evident, în timpul liber, îmbucătăţeşte acele calupuri ale cadranelor ceasornicelor de oţel inexpugnabil despre care Bayard din Flags in the Dust (Steaguri în ţărână) spunea că rămân împietrite şi că, la douăzeci şi şase de ani, mai sunt două treimi din ceva ce nu mai trece. Deşteptare a conştiinţei sau sondare oarbă a subconştientului? Lectura nu mai este percepută ca act sacru, în sensul impregnării cititorului/ascultătorului cu balsamul vorbelor sfinte (după cum se întâmpla în secolele XVII-XVIII, în societăţile semi-literate): este, în schimb, o procedură de sacralizare a vorbelor cititorului. Devine un act de justificare a timpului liber, o motivaţie transcendentă a existenţei acestuia. După cum spunea şi Donald Barthelme în Snow White (Albă ca Zăpada) (fără să-şi propună a o spune, cine ştie?), este ceva ce aşteptăm să se termine, o bucată de text pe care o parcurgem impertubabili, dar care, în mod paradoxal, ajunge să caracterizeze, să explice şi să dezvolte. Şi prin care ne justificăm petrecerea timpului liber – o retorică agresivă, culturală.

Dovezi ale acestei retorici sunt poveştile. Colorate şi pestriţe, adeseori neadevărate. În sensul nerespectării originalului, poate? Ele glisează între textul original, între formele şi conceptele acestuia, şi varietatea auditoriului. Părăsesc spaţiul individual al lecturii şi sfera solitudinii autoimpuse şi necesare şi vin în întâmpinarea nevoilor ascultătorilor, dovezi ale maleabilităţii povestitorului. Poveştile nu se mai identifică cu text, carte, autor, context, formă şi înţeles. Sunt un produs al plictiselii acute. Altfel ar fi tăcere şi repulsie. Cum vorbim despre poveşti? Ni le apropriem, devin experienţe proprii, ceea ce nu este întru totul nenatural. În fond, au existat şi există numeroase curente de critică greşit înţelese (sau nu), care preamăresc poziţia cititorului şi capacitatea acestuia de a interpreta şi înţelege, de a transforma. M-am amuzat copios când, în urmă cu puţin timp, am citit o carte recomandată de un prieten în ale cărui gusturi aveam încredere. Povestea fusese alterată semnificativ de acest prieten, cred că nici numele personajelor nu se păstraseră (şi cred că astea se păstrează cel mai uşor), poate doar o mică parte din intenţia autorului (?!?) răzbătea dintre crâmpeiele narative. Dar cartea era bună. Şi poveştile erau bune.

Este paradoxal faptul că, în ciuda menirii lor, aceea de a imortaliza şi de a păstra, de a transmite mai departe, poveştile sunt elemente ale recontextualizării. Ele necesită şi uşurează recontextualizarea. Lectura şi poveştile sunt ambianţă, ambient? Orice ar fi, „desenul din covor” (Henry James) s-a cam acoperit de praf.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Despre citit

Etichete: , , , , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: