Arhivă pentru Iulie 2010

Lectura ca experiment intercultural

Iulie 21, 2010

„Când cultura nu mai îmbogăţeşte individul pe plan intelectual, estetic şi etic, când nu ne mai ajută să trăim împreună, atunci ea alimentează violența şi războiul…“

J.M.G. Le Clézio

Poate  literatura să schimbe ceva în relaţiile interumane? Cărţile pot contribui la o mai bună înţelegere a celuilalt şi la o convieţuire armonioasă? Întrebări la care proiectul iniţiat în Insula Mauritius de laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2008, J.M.G. Le Clézio, ar putea să dea un răspuns concret, aşa cum reiese din articolul pe care l-am citit de curând în Le Monde.

Un proiect-experiment în care cărțile sunt „pârghia educației interculturale, un model fondat pe lectura textelor celuilalt și pe asimilarea miturilor sale“, cum explică  lingvistul și sociologul Issa Azgarally, autorul volumului L’interculturel ou la guerre și unul dintre stâlpii fundației create de J.M.G. Le Clézio, Fondation pour l’interculturel et la paix (FIP), susținute de ONU, cu sediul în Insula Mauritius. Obiectivele FIP sunt enunțate ferm pe pagina de deschidere a site-ului: promovarea cunoaşterii culturilor lumii şi a interacţiunii lor în vederea îmbogăţirii cunoştinţelor personale ale indivizilor, indiferent de sex şi origine; promovarea, prin schimbul intercultural, a păcii în sânul naţiunilor şi pe plan internaţional, condiţie primă a unei dezvoltări durabile.

Ca multe alte insule colonizate în trecut şi care și-au recăpătat independența în secolul trecut, Insula Mauritius reprezintă un lot fertil pentru experimentul interculturalităţii prin literatură. Indo-mauriţieni, creoli, chinezi, europeni trăiesc împreună. Budismul, protestantismul, islamismul, hinduismul, catolicismul sunt culte care coexistă în același minuscul spațiu geografic. Multiculturalismul, care pune accentul pe cumulul de diferențe și diversitate, nu mai reprezintă o soluție viabilă pentru individul care are de ales între integrism și dezintegrare, ajungând în cele din urmă la ceea ce Amin Maalouf numește „identități ucigașe“ (les identités meurtrières). Într-un articol mai vechi din Dilema Veche, pornind de la discursul profesorului Elie Barnavi ţinut la Bucureşti, Andrei Pleșu scria cât se poate de limpede: „Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc. Experienţa dovedeşte însă că un corp social, alcătuit dintr-o sumă de ghetouri care nu comunică între ele, e un corp social minat de incomprehensiune şi resentiment.“ De aceea interculturalismul, care se impune prin contactul dintre culturi, prin existența unui dialog între acestea și influențarea lor reciprocă, poate fi o soluție nu numai într-o insulă multiculturală și multilingvistică, dar, prin extrapolare, în orice spațiu geografic caracterizat de amestecul de civilizații, culturi și limbi, amestec prezent într-o mai mare sau mai mică măsură peste tot în lume. „Planeta este insula noastră a tuturor“, spune pe bună dreptate J.M.G. Le Clézio.

O antologie de texte fondatoare ale tuturor etniilor, un cufăr cu cărți – ficțiuni din toate ariile culturale – care să circule prin școli constituie un experiment intercultural prin care cartea își poate recupera rolul civilizator din Antichitate. Inițiatorul acestui proiect consideră „interculturalitate o necesitate pentru a scăpa de violență și de izolarea comunitară, și nu un lux intelectual.“

Îmi place să visez că și la noi s-ar putea experimenta o astfel de antologie de texte aparținând unor scriitori din toate etniile care trăiesc în spațiul geografic românesc, un bun manual de interculturalitate care să predea prin intermediul literaturii o lecție civică de toleranță și de asumare a propriei identități prin respectarea identității celuilalt. O lecție pe care societatea românescă în ansamblul ei și prin „fruntașii“ ei nu o oferă deloc în aceste timpuri.

Surse:

http://www.lemonde.fr/livres/article/2010/07/08/force-de-dissuasion-litteraire_1384994_3260.html

http://www.fipinterculturel.com/

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/multiculturalism

Anunțuri

Cum şi despre ce vorbim când vorbim despre citit?

Iulie 5, 2010

Uneori, cititorii sunt puşi în situaţia de a-şi justifica alegerile în materie de lectură. Nu este, bineînţeles, vorba de acei cititori a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului. Nici despre aceia a căror întreagă existenţă se schiţează în jurul acestor justificări şi a căror rigoare dansează în jurul figuralităţii limbajului şi care identifică lectura cu o veşnică amânare a exprimării. Acest „uneori” şi această „situaţie”, posibil ingrată, îi vizează pe aceia pentru care limbajul narativ nu şi-a pierdut funcţia primară, aceea de a semnifica. Dincolo, sau înainte, de pretenţia sa de a accede la un semnificat, dincolo, sau înainte, de semiotica inventată a lui Roland Barthes, convingătoare în spaţiul marcat de solitudine al profesorilor din proza lui Jeffrey Eugenides (Extreme Solitude), limbajul invită la amorfism intelectual, la plasticitate a imaginaţiei. Invită la plictis şi poveşti.

Sau la justificări. Însăşi justificarea capătă diverse forme şi nuanţe, în funcţie de aceia care o pretind, căci este o funcţie a retoricii ne-deconstructiviste şi ne-definite de Paul de Man (care înclina înspre o definiţie îndepărtată de sensurile clasice şi axată pe imposibiliatatea alegerii logice între două înţelesuri date), acea retorică despre care Aristotel spunea că ar fi determinată, în parte, de dispoziţia şi trăsăturile auditoriului. Cum privesc cititorii (semi-)informaţi lectura (în accepţiunea lui Stanley Fish, cititorii informaţi trebuiau să cunoască nu doar limba în care era redactat textul, ci să aibă o oarecare idee şi despre contextul literar/cultural al vremurilor prezente şi apuse) şi cum vorbesc ei despre citit?

Lectura se desfăşoară, în mod evident, în timpul liber, îmbucătăţeşte acele calupuri ale cadranelor ceasornicelor de oţel inexpugnabil despre care Bayard din Flags in the Dust (Steaguri în ţărână) spunea că rămân împietrite şi că, la douăzeci şi şase de ani, mai sunt două treimi din ceva ce nu mai trece. Deşteptare a conştiinţei sau sondare oarbă a subconştientului? Lectura nu mai este percepută ca act sacru, în sensul impregnării cititorului/ascultătorului cu balsamul vorbelor sfinte (după cum se întâmpla în secolele XVII-XVIII, în societăţile semi-literate): este, în schimb, o procedură de sacralizare a vorbelor cititorului. Devine un act de justificare a timpului liber, o motivaţie transcendentă a existenţei acestuia. După cum spunea şi Donald Barthelme în Snow White (Albă ca Zăpada) (fără să-şi propună a o spune, cine ştie?), este ceva ce aşteptăm să se termine, o bucată de text pe care o parcurgem impertubabili, dar care, în mod paradoxal, ajunge să caracterizeze, să explice şi să dezvolte. Şi prin care ne justificăm petrecerea timpului liber – o retorică agresivă, culturală.

Dovezi ale acestei retorici sunt poveştile. Colorate şi pestriţe, adeseori neadevărate. În sensul nerespectării originalului, poate? Ele glisează între textul original, între formele şi conceptele acestuia, şi varietatea auditoriului. Părăsesc spaţiul individual al lecturii şi sfera solitudinii autoimpuse şi necesare şi vin în întâmpinarea nevoilor ascultătorilor, dovezi ale maleabilităţii povestitorului. Poveştile nu se mai identifică cu text, carte, autor, context, formă şi înţeles. Sunt un produs al plictiselii acute. Altfel ar fi tăcere şi repulsie. Cum vorbim despre poveşti? Ni le apropriem, devin experienţe proprii, ceea ce nu este întru totul nenatural. În fond, au existat şi există numeroase curente de critică greşit înţelese (sau nu), care preamăresc poziţia cititorului şi capacitatea acestuia de a interpreta şi înţelege, de a transforma. M-am amuzat copios când, în urmă cu puţin timp, am citit o carte recomandată de un prieten în ale cărui gusturi aveam încredere. Povestea fusese alterată semnificativ de acest prieten, cred că nici numele personajelor nu se păstraseră (şi cred că astea se păstrează cel mai uşor), poate doar o mică parte din intenţia autorului (?!?) răzbătea dintre crâmpeiele narative. Dar cartea era bună. Şi poveştile erau bune.

Este paradoxal faptul că, în ciuda menirii lor, aceea de a imortaliza şi de a păstra, de a transmite mai departe, poveştile sunt elemente ale recontextualizării. Ele necesită şi uşurează recontextualizarea. Lectura şi poveştile sunt ambianţă, ambient? Orice ar fi, „desenul din covor” (Henry James) s-a cam acoperit de praf.