Down the Rabbit Hole We Go

Ni se mai întâmplă să privim la televizor sau la ecranul unei săli de cinematograf, de exemplu, şi să rămânem cu gura căscată. Nu pentru că ne-am plictisi, ci dintr-un cu totul alt motiv: suntem fascinaţi! Oamenii din spatele ecranului aceluia execută cele mai incredibile mişcări, se sucesc şi se întorc în cele mai nemaipomenite feluri, sar pe deasupra munţilor şi a norilor coloraţi în nuanţe patetice de roz, albastru şi portocaliu, parcurg sute de kilometri în doar câteva secunde. Se îmbrăţişează cu feline uriaşe… ?!?! Sau, şi mai bine, cu peşti-pisică (intervin scuzele de rigoare pentru nota de tragism, Steve Irwin era un tip mişto). Eliminând din ecuaţie magia montajului şi/sau a mirajului, parcă ne vine să ne întoarcem către cel de lângă noi şi să-i zicem: „Hai să facem şi noi asta!“ „Nu încercaţi să faceţi asta într-un cadru nesupravegheat“ (de către specialişti, probabil) şi „Nu încercaţi să faceţi asta când sunteţi singuri acasă“ (fără părinţi?) (gradare descendentă a avertismentelor, în funcţie de natura programului şi de vârsta medie a publicului ţintă) sunt răspunsurile pe care le primim.

De unde şi de la cine şi cum? De fapt, de ce? Am observat că aceste avertizări apar exclusiv la sfârşitul programelor de gen reality show şi al reclamelor. Prin urmare, la sfârşitul acelor secvenţe filmate care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii. Este oare stimulul vizual într-atât de puternic încât noi să lăsăm deoparte consideraţiile de natură raţională şi să cădem pradă paroxismelor eliberatoare de constrângeri? Se pare că da.

Încetul cu încetul, ajungem şi la cărţi. Să ne oprim puţin asupra autobiografiilor sau, cel puţin, asupra acelor lucrări de ficţiune suspectate a fi autobiografii (care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii 🙂 ). Prefer să nu intru în detalii şi mă joc puţin cu conceptul. Aşadar, de ce nu există, în cazul acestor lucrări note de subsol, de exemplu, care să transmită aceleaşi avertismente contrariante care ne încântă privirile din partea inferioară a ecranelor clipocitoare? Cam care ar fi diferenţa dintre o reclamă la Mountain Dew (Do the Dew!!) şi Hell’s Angels al lui Hunter S. Thompson? Bine, diferenţele dintre o operă de ficţiune cu tente autobiografice şi o reclamă pentru o băutură răcoritoare sunt multe (începând de la natura mediului şi a conţinutului, continuând cu mijloacele de expresie şi tot aşa – cred că Poetica lui Aristotel este extrem de actuală în privinţa clarificării acestor aspecte pe care nici nu ar avea rost să încerc să le detaliez), dar am putea să ne legăm de următoarea întrebare: de ce este imboldul vizual mai puternic decât cel… conceptual? Cred că e bine ales cuvântul „conceptual“, pentru că, mi se pare mie, punctează destul de precis diferenţa pe care încerc să o identific.

Cred că decizia de a acţiona într-un fel sau altul (de exemplu, de a imita faptele de vitejie ale personajelor din reclame) este susţinută de, se bazează într-o mare măsură pe, locaţia formării impulsului. Imaginea deja alcătuită se adresează cu mai mare uşurinţă înţelegerii şi, de aici, „visceralităţii“ (inexistente, se porneşte de la „viscere“, dar posibilităţile de derivare ale unui cuvânt sunt, practic, infinite). Un puzzle deja rezolvat ni se înfăţişează privirii, iar imaginaţia se lasă cu mai multă uşurinţă purtată pe căile-i ambigue, impulsul formându-se la suprafaţa metaforică a emisferei stângi a creierului (în general, pentru cea mai mare parte a oamenilor, pentru a nu cădea în păcatul incorectitudinii politice). Altfel stau lucrurile cu vorbele scrise, de al căror grafism ne împiedicăm de la bun început. Ducându-şi existenţa pe pagină, ele nu sunt integrate înţelegerii decât după ce s-au constituit într-un ansamblu bine închegat (iar asta se întâmplă la nivel conceptual, unde se conturează ideea şi se formează conceptul şi acesta se asociază cuvântului rostit sau scris). Cu alte cuvinte, semnele lizibile de pe hârtie sunt descompuse şi analizate din punct de vedere al contextului şi, după ce au fost astfel rumegate, sunt regurgitate. De astă dată, activitatea cerebrală se desfăşoară în sens invers, dinspre interior înspre exterior. Accentul cade nu pe încorporarea unor senzaţii deja alcătuite, ci pe crearea unor senzaţii, pe capacitatea cititorului de a formula o realitate proprie.

Ce straniu şi reconfortant ar fi să observăm persoane “going down the rabbit hole” ([aici, mă bucur de multiplele conotaţii oferite de limba engleză] aflată undeva, la baza unei clădiri de birouri căreia i-ar slăbi fundaţia) sau grăbindu-se să ajungă la partida de ceai a… , sau plecând în căutarea prăvăliilor de scorţişoară. Poate că am depăşit puţin limitele autobiografiei, dar, din punct de vedere al cenzurării conţinutului prin amplasarea strategică a unor avertismente de genul celor despre care vorbeam, nu există autobiografie. Tot la fel cum nu există „viziune conceptuală“.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Despre citit

Etichete: , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

4 comentarii pe “Down the Rabbit Hole We Go”

  1. catherine Says:

    nu cred ca o imagine dintr-un film e mai puternica decat o carte
    ca sa dau un contraexemplu, dupa citirea romanului „Crima si pedeapsa”, multi tineri s-au hotarat sa-l imite pe Raskolnikov… si sunt multe altele
    diferenta dintre vizionarea unui film si citirea unei carti e ca intr-un film realitatea este deja vizualizata de altul, pe cand citind, tu singur iti imaginezi realitatea…prin urmare lumea pe care tu singur ti-o creezi in mintea ta este mai vie si te poate influenta in moduri pe care un film nu le poate face

    • Joseph Barnett Says:

      @catherine: Pai, in primul rand, era voba de reclame, nu de filme. Reclamele pretind a prezenta ceva ce este real in momentul (vizionarii)/crearii lor (o calitate a unui produs, de ex.), filmul oscileaza intre ceva ce a fost real, este real sau poate fi real, iar aceasta oscilatie permanenta este cea care a indus ideea de fictionalitate a sa (care nu este neaparat reala :)) – si nu iau in calcul filmele documentare. Nu neg ca exista numeroase situatii in care cititorii au actionat conform unei realitati imaginate, care a avut la baza un text scris (tu amintesti de Crima si pedeapsa, probabil ca sunt multe alte exemple), insa statisticile indica faptul ca mult mai numeroase sunt acele situatii cand benzile desenate si reclamele au devenit suport al unor fapte reale. Intrebarea pe care mi-o puneam este de ce se considera ca avertismentele privind evitarea unor anumite comportamente, sa zicem, sunt pertinente doar in cazul acestor fictiuni „reale”. Este clar ca nu ideea de „fictionalitate” este cea care face diferenta, din moment ce autobiografia lui Nabokov, de exemplu, nu este insotita de niciun avertisment, in vreme ce reclamele (evident trucate), da (repet, mentin comparatia la nivelul aspiratiei la iluzia realitatii). Din punctul meu de vedere, ceea ce alimenteaza aceasta diferenta este mediul de transmisie. Filmul/reclama/benzile desenate prezinta relitatea sub forma unui agregat – nu prea reusim si nici nu ne dorim, de fapt, sa dezbinam o imagine in bucatile ei componente, de exemplu – in vreme ce textul, prin insasi natura sa, prezinta o dezbinare la nivel vizual (o fraza ce prezinta o idee poate incepe pe o pagina si poate continua pe o alta). Ceea ce vreau sa spun este ca desi in ultima instanta imaginea mentala creata pe baza textelor sau a filmelor poate fi aceeasi, modul de constituire difera. Tocmai acest mod de consttuire intarziat, tergiversat, chinuit, in cazul textelor, este cel care conditioneaza raportarea la realitatea textului. cand putem sa evitam acest lucru, preferam sa nu creem asociatii. Opinions?

  2. Equalgrace Says:

    Chiar daca raspunsul suna poate prea facil, consider ca e normal si firesc ca lucrurile sa fie asa cum le-ai descris. De ce? Pentru ca, oricat ne-am feri sa punem punctul pe i, filmele au o anumita audienta si carti precum cea a lui Hunter J Thompson au o cu totul alta. Statistic vorbind, sansele ca un telespectator al emisiunii Jackass sa copieze un gest vazut acolo sunt mult mai mari decat un cititor al lui Thompson sa incearca sa reproduca ceea ce a citit. E vorba de abilitatea de a te detasa de ce auzi/vezi/citesti, care provine numai din maturitatea in gandire. Doar pentru ca personajele din film fac asta, nu inseamna ca trebuie si noi sa facem.
    Desigur, unii ar putea argumenta ca nici cu cartile nu e atat de simplu (au fost numeroase cazuri in care adolescenti au incercat sa copieze ce citisera in De Veghe in Lanul de Secara sau Suferintele Tanarului Werther, dar as zice ca asta e mai degraba exceptia care confirma regula: cele doua audiente sunt fundamental diferite, de aici si reactiile diferite.

    • Joseph Barnett Says:

      Nu iti dau dreptate intru totul: notiunea de „public tinta” a devenit foarte difuza pentru ca, in momentul de fata, exclusivismul e un lux pe care nu foarte multi producatori/emitatori si-l pot permite. Cu siguranta exista diferente fundamentale intre diverse tipuri de audienta, dar mai exista si credinta eronata ca acestea diferente pot fi nivelate cu ajutorul unor produse cu efecte miraculoase. Piata de cartea a devenit foarte ingaduitoare, de exemplu, si, in ciuda unor nemultumiri mocnite, troneaza o bonomie generala. A crede in notiunea de audiente fundamental diferite este totuna cu a crede nu doar in responsabilitatea autorului/editorului/regizorului etc., ci si in aceea a publicului. Cartea lui Thompson, asa cum este ea promovata si citita astazi, nu mai este aceeasi cu cartea lui Thompson, scrisa in 19XX. Responsabilitatea publicului a disparut odata cu disparitia meterezelor sociale insurmontabile. Poate ca este normal ca ea sa nu mai existe. O carte de Thompson va fi citita nu doar de acela care poate sa se detaseze de ceea ce citeste sau aude sau vede, ci si de cel care nu poate. Din fericire, acesta din urma nu va actiona oricum asemenea unui personaj din carte, pentru ca se va impiedica de alte bariere. Dar cine stie.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: