Citirea semnelor

În prefaţa de la The Street of Crocodiles and Other Stories (Strada Crocodililor şi alte povestiri), Jonathan Safran Foer scrie următoarele: „Îmi amintesc când am citit pentru prima dată Strada Crocodililor. M-am îndrăgostit de carte, dar nu mi-a plăcut. Limbajul era prea inaccesibil, imaginile erau prea fantasmagorice şi precare, dorinţele erau prea puternice, sentimentul pierderii era prea palpabil – totul era fie comic, fie tragic.“ Putem doar să presupunem că, având o astfel de carte în faţă, John Ruskin ar clătina aprobator din cap, căci acuitatea pecepţiei ce trece dincolo de pojghiţa pateticului subiectivism şi înţeapă inima adevărului nu ar putea decât să-l încânte, cu siguranţă, la fel de puţin pe cât ne încântă verbozitatea acelor coji de ouă despre care vorbeşte tot Safran Foer, citându-l tot pe Schulz, spunând cum „modurile“ de a trăi se petrec la suprafaţa vieţilor noastre, cum obiceiurile şi cultura, hainele, mijloacele de transport, calendarele, hârtiile din portofele, felul în care ne petrecem timpul liber, răspunsurile la întrebarea „Ce mai faci?“ se întind, precum foi subţiri de hârtie de pergament, deasupra fenomenelor, lucrurilor, trăirilor cu adevărat importante, acelea care ne devin accesibile prin intermediul marilor scriitori, aceia care ne determină să ne schimbăm, precum Kafka, care, la rândul său, insistă să ne spună că o carte trebuie să fie asemenea unei securi ce sparge mările îngheţate dinăuntrul nostru.

Intră în scenă Eliot, via Shakespeare, rostind ”those are pearls that were his eyes“, ducându-ne, poate, cu gândul la priviri îngheţate în contemplarea unor mări secate (în fine, cel puţin în afara contextului, pentru a mă alinia la ideea articolului). Visceralul se transformă în banal, căci identificarea şi etichetarea sentimentului, duc, inevitabil, la uzura sa. Da, Ruskin ar ofta prelung, căci deformarea privirii nu poate să implice decât alterarea obiectivismului dorit (fie el şi sub forma patetismului pur), garantat de înţelegerea corectă a anumitor stări. Citim, în ziua de azi, cu atenţia încordată, dorindu-ne să descoperim frânturile de intensitate care s-ar putea transforma, într-o bună zi, în maxime ale unor vieţi obosite; şi ce păcat că apele lecturii au îngheţat cu totul şi securea cărţii nu îşi prea mai înmoaie tăişul în apă.

Asistăm, de fapt, la o aliniere a unor aşa-zise plăci tectonice, cele ale mesajului şi înţelesului de care vorbea Stanley Fish în Is There a Text in This Class? (spunând că mesajul poate fi exprimat într-o multitudine de feluri, în vreme ce înţelesul este unic), având de-a face mai degrabă cu iluzii ale unor astfel de straturi, de automatisme create, în mod ironic, prin practica lecturii rapide. O întrebare legitimă ar fi dacă mecanizarea cititului este neapărat echivalentă cu degradarea sa. Probabil că da (în pur spirit deconstructivist), din moment ce avem de-a face exclusiv cu „structura de suprafaţă“ a unor adâncuri secate, drenate, pustiite. Un bun exemplu îl constituie aşa-numitul fanfiction, ficţiune scrisă de fani ai unor seriale TV, în principal, pentru alţi fani, nu neapărat ai serialelor, cât mai degrabă ai categoriilor în care sunt încadrate aceste calupuri de ficţiune, categorii cu nume ce variază între Romance, Angst, Horror, Friendship, Hurt/Comfort, Humor şi tot aşa, ca să numesc doar câteva receptacule ale unor stări şi emoţii a căror transpunere în cadrul mecanismelor cotidianului nu a necesitat niciodată mai puţin efort decât în prezent, când „răsfoirea“ unor pagini web a devenit, pentru unii dintre noi, necesară, poate chiar obligatorie, impunându-se ca soluţie imdiată (nicidecum tergiversată prin practica limbajului sentenţios) pentru satisfacerea unor nevoi imediate.

Acelaşi fenomen are loc în momentul lecturării aşa-zisei ficţiuni „serioase“ (scrisă de autori a căror autoritate a fost recunoscută cel puţin de edituri sau agenţii, publicată şi comercializată, cu mai mult sau mai puţin succes), cititorii constatând că se simt atraşi de expresia nemijlocită, dură chiar, a unor stări precum cele exprimate de categoriile amintitite mai sus. Să fie vorba oare de o antrenare a percepţiei pentru depistarea unor atsfel de stări sau de manipularea voită a cititorului? Puţin din amândouă, cel mai probabil. Este totuşi puţin deranjant când constatăm că avem de-a face cu expresia clară a ceea ce Kafka sugera că nu ar fi trebuit să nu depăşească nivelul intuitiv, cu atât mai mult cu cât suntem obligaţi să ne întrebăm dacă s-a produs o inversare sau, mai degrabă, o aliniere a metodelor de interpretare a textului. Cel mai probabil. Un fenomen dezamăgitor.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Despre citit

Etichete: , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: