Arhivă pentru Mai 2010

Down the Rabbit Hole We Go

Mai 30, 2010

Ni se mai întâmplă să privim la televizor sau la ecranul unei săli de cinematograf, de exemplu, şi să rămânem cu gura căscată. Nu pentru că ne-am plictisi, ci dintr-un cu totul alt motiv: suntem fascinaţi! Oamenii din spatele ecranului aceluia execută cele mai incredibile mişcări, se sucesc şi se întorc în cele mai nemaipomenite feluri, sar pe deasupra munţilor şi a norilor coloraţi în nuanţe patetice de roz, albastru şi portocaliu, parcurg sute de kilometri în doar câteva secunde. Se îmbrăţişează cu feline uriaşe… ?!?! Sau, şi mai bine, cu peşti-pisică (intervin scuzele de rigoare pentru nota de tragism, Steve Irwin era un tip mişto). Eliminând din ecuaţie magia montajului şi/sau a mirajului, parcă ne vine să ne întoarcem către cel de lângă noi şi să-i zicem: „Hai să facem şi noi asta!“ „Nu încercaţi să faceţi asta într-un cadru nesupravegheat“ (de către specialişti, probabil) şi „Nu încercaţi să faceţi asta când sunteţi singuri acasă“ (fără părinţi?) (gradare descendentă a avertismentelor, în funcţie de natura programului şi de vârsta medie a publicului ţintă) sunt răspunsurile pe care le primim.

De unde şi de la cine şi cum? De fapt, de ce? Am observat că aceste avertizări apar exclusiv la sfârşitul programelor de gen reality show şi al reclamelor. Prin urmare, la sfârşitul acelor secvenţe filmate care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii. Este oare stimulul vizual într-atât de puternic încât noi să lăsăm deoparte consideraţiile de natură raţională şi să cădem pradă paroxismelor eliberatoare de constrângeri? Se pare că da.

Încetul cu încetul, ajungem şi la cărţi. Să ne oprim puţin asupra autobiografiilor sau, cel puţin, asupra acelor lucrări de ficţiune suspectate a fi autobiografii (care pot şi îşi doresc să creeze impresia realităţii 🙂 ). Prefer să nu intru în detalii şi mă joc puţin cu conceptul. Aşadar, de ce nu există, în cazul acestor lucrări note de subsol, de exemplu, care să transmită aceleaşi avertismente contrariante care ne încântă privirile din partea inferioară a ecranelor clipocitoare? Cam care ar fi diferenţa dintre o reclamă la Mountain Dew (Do the Dew!!) şi Hell’s Angels al lui Hunter S. Thompson? Bine, diferenţele dintre o operă de ficţiune cu tente autobiografice şi o reclamă pentru o băutură răcoritoare sunt multe (începând de la natura mediului şi a conţinutului, continuând cu mijloacele de expresie şi tot aşa – cred că Poetica lui Aristotel este extrem de actuală în privinţa clarificării acestor aspecte pe care nici nu ar avea rost să încerc să le detaliez), dar am putea să ne legăm de următoarea întrebare: de ce este imboldul vizual mai puternic decât cel… conceptual? Cred că e bine ales cuvântul „conceptual“, pentru că, mi se pare mie, punctează destul de precis diferenţa pe care încerc să o identific.

Cred că decizia de a acţiona într-un fel sau altul (de exemplu, de a imita faptele de vitejie ale personajelor din reclame) este susţinută de, se bazează într-o mare măsură pe, locaţia formării impulsului. Imaginea deja alcătuită se adresează cu mai mare uşurinţă înţelegerii şi, de aici, „visceralităţii“ (inexistente, se porneşte de la „viscere“, dar posibilităţile de derivare ale unui cuvânt sunt, practic, infinite). Un puzzle deja rezolvat ni se înfăţişează privirii, iar imaginaţia se lasă cu mai multă uşurinţă purtată pe căile-i ambigue, impulsul formându-se la suprafaţa metaforică a emisferei stângi a creierului (în general, pentru cea mai mare parte a oamenilor, pentru a nu cădea în păcatul incorectitudinii politice). Altfel stau lucrurile cu vorbele scrise, de al căror grafism ne împiedicăm de la bun început. Ducându-şi existenţa pe pagină, ele nu sunt integrate înţelegerii decât după ce s-au constituit într-un ansamblu bine închegat (iar asta se întâmplă la nivel conceptual, unde se conturează ideea şi se formează conceptul şi acesta se asociază cuvântului rostit sau scris). Cu alte cuvinte, semnele lizibile de pe hârtie sunt descompuse şi analizate din punct de vedere al contextului şi, după ce au fost astfel rumegate, sunt regurgitate. De astă dată, activitatea cerebrală se desfăşoară în sens invers, dinspre interior înspre exterior. Accentul cade nu pe încorporarea unor senzaţii deja alcătuite, ci pe crearea unor senzaţii, pe capacitatea cititorului de a formula o realitate proprie.

Ce straniu şi reconfortant ar fi să observăm persoane “going down the rabbit hole” ([aici, mă bucur de multiplele conotaţii oferite de limba engleză] aflată undeva, la baza unei clădiri de birouri căreia i-ar slăbi fundaţia) sau grăbindu-se să ajungă la partida de ceai a… , sau plecând în căutarea prăvăliilor de scorţişoară. Poate că am depăşit puţin limitele autobiografiei, dar, din punct de vedere al cenzurării conţinutului prin amplasarea strategică a unor avertismente de genul celor despre care vorbeam, nu există autobiografie. Tot la fel cum nu există „viziune conceptuală“.

Stil, substantiv (8. Nu exagera!)

Mai 16, 2010

Într-un articol din Dilema Veche, „Un gând rapid despre iubire“, Andrei Pleșu „sistematiza euforia“ îndrăgostiților prin trei propoziții: 1. Ne vom iubi veșnic; 2. Parcă ne-am cunoaște dintotdeauna; 3. Iubirea noastră e unică. M-am gândit că n-ar fi rău să-mi încep discursul despre exagerare cu spunerea iubirii și ale sale exprimări prea-prea și foarte-foarte. Două adverbe, „veșnic“, „dintotdeauna“, și adjectivul „unică“ sunt emblematice pentru recuzita exagerării. Dacă în iubire ne e permis să (ne) spunem orice și oricum, în literatură lucrurile stau altfel.

Când traduceam romanul lui Philippe Forest, Le nouvel amour (Iubirea din nou, Editura Nemira, 2008), am fost asaltată de neputința de a mă lupta cu recurența cuvântului „tot“, în toate formele lui gramaticale, în dorința autorului de a absolutiza sentimentele trăite de personajul său. Astfel, cei doi (cuplu în care doar personajul masculin era stabil, cel feminin schimbându-se după caz) sunt „hotărâți să distrugă totul“, ca mai încolo să se izoleze lăsându-se „total pradă vertijului“, iar autorul-personaj emite generalizări de genul „toți bărbații – cred eu – sunt înnebuniți după universul feminin“ sau „tot ceea ce […] atingea trupul lui Lou mă tulbura, mă excita“.  Dacă autorul nu s-ar fi lăsat pradă unor trăiri rememorate pe care să le aștearnă pe hârtie prea din scurt și uitând, se pare, că literatura nu-i doar un sertar cu scrisori de amor scrise la cald și nici acelea prea credibile, probabil că romanul său ar fi fost mai bun și nu s-ar fi înnecat în păcatul exagerării involuntare. (Sunt convinsă însă că multe doamne au citit cu sufletul la gură povestea de menage à trois fără să le deranjeze cu nimic inflația de totalități nedigerate literar, ceea ce nu-i rău de loc, dacă le-a făcut plăcere :))

În literatură, exagerarea poate fi însă și voită, bine stăpânită și cu scop precis. Hiperbola, de pildă, este figura retorică a exagerării. Mai ales în poezii, dar nu numai, ea exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui obiect sau ale unei întâmplări cu scopul de a impresiona cititorul prin sporirea expresivității. E acea definiție de manual școlar pe care o cunoaștem cu toții. Trebuie însă să facem distincție între o hiperbolă creată de un autor și cea existentă în limbajul de zi cu zi. Una e să spună Eminescu „codrul clocoti“ și alta să spui despre o domnișoară că „e frumoasă de pică“.

Exagerarea este adesea exploatată voit pentru exprimarea comicului, mai ales a ironiei. Caragiale, de exemplu, a utilizat-o cu succes în crearea oricăruia dintre personajele sale, chiar și a genialului epsiodic Cetățean turmentat. Ca să caricaturizezi un personaj, musai îi exagerezi trăsăturile, dar… cu măsură.

Regula „Nu exagera!“ se referă la partea involuntară a procedeului. Concret, iată câteva forme de exagerare întâlnite în textele începătorilor și nu numai:

-adjective la gradul superlativ, adesea utilizate greșit chiar din punct de vedere gramatical (cea mai teribilă veste, cea mai îngrozitoare încleștare);

-generalizări exprimate  prin folosirea în exces a adverbelor de tipul: întodeauna, tot, niciodată, mereu, vreodată etc.;

-intervale mari de timp (Te aștept de secole.).

Am enumerat mai sus doar câteva situații schematice. Exagerările sunt prezente de obicei nu atât de simplist. Autorul creează imagini metaforice exagerate, de exemplu:

„ Ventriculul meu drept e un măr copt şi-mprăştie arome dulci de scortişoară printre bărcile găurite din port. Îl privesc cu teamă în timp ce degetele fac şpagatul pe sub piele, prin ploaie.“ (Șobolanii iubirii de bmp)

sau structuri simbolice atât de…  exagerat experimentale încât își pierd sensul:

„Günter Grass va veni ca un şobolan şi va uda cu propriul lapte. Asta nu e ficţiune, mi-am zis. Numele mesteacănului meu este Necroza. Îl hrăneşte pe Hitler acolo jos în pământ. Rădăcinile mesteacănului îi intră lui Hitler în vene. E fericit şi atunci când va prinde puteri ne va extermina pe toţi, ne va face zob ca pe nişte cartofi fierţi. “ (Cutia neagră cu lapte de George Chiriac)

Dar nici autorii recunoscuți nu scapă de imboldul exagerării, ca în cazul lui Philippe Forest sau, ca să schimb registrul, în cazul unui apreciat autor SF, Dan Simmons, care într-o scenă erotică între Zeus și Hera, din romanul Olimp (în curs de apariție la Editura Nemira) devine de-a dreptul ilar fie și numai exagerând cu notațiile prea strict metrice și hiperbolele abundente:

„Îi aşeză mâna mai ferm în jurul mădularului şi împinse, totuşi era atât de tumescent, încât fu mai degrabă lovitura unui cap de berbece, decât o penetrare. Hera fu propulsată o jumătate de metru pe masă.“

Chiar dacă hiperbola se justifică în cazul unor fețe zeiești, insistența strică efectul scenei și cititorul schițează un zâmbet citind-o.

Scenele erotice sunt uneori victimele exagerării la mari autori, ale căror cărți rămân valoaroase în ciuda acestor mici imperfecțiuni. Pentru cei care vor să savureze astfel de fragmente ale exagerării, le recomand link-ul cu autorii premiați și nominalizați la Bad Sex in Fiction Award: http://www.literaryreview.co.uk/badsex.html Laureatul din 2009 nu a fost altul decât Jonathan Littell, cu un fragment din Les Bienveillantes (Binevoitoarele, Editura RAO), romanul care a câștigat Premiul Goncourt în 2006 și Prix de lʼAcadémie Française.

În final, nu-mi rămâne decât să-i citez pe Strunk&White spre luarea-aminte a celor care se luptă cu facerile stilului: „Când exagerezi, cititorii devin dintr-odată vigilenți și orice va preceda sau va urma exagerării va fi pus sub semnul îndoielii în mintea lor pentru că și-au pierdut încrederea în judecata ta sau în dreapta ta cumpănire. […] O singură exagerare, oriunde sau oricum s-ar petrece, diminuează întregul și un singur superlativ iresponsabil are forța să distrugă, pentru cititori, obiectul entuziasmului lor.“

Citirea semnelor

Mai 4, 2010

În prefaţa de la The Street of Crocodiles and Other Stories (Strada Crocodililor şi alte povestiri), Jonathan Safran Foer scrie următoarele: „Îmi amintesc când am citit pentru prima dată Strada Crocodililor. M-am îndrăgostit de carte, dar nu mi-a plăcut. Limbajul era prea inaccesibil, imaginile erau prea fantasmagorice şi precare, dorinţele erau prea puternice, sentimentul pierderii era prea palpabil – totul era fie comic, fie tragic.“ Putem doar să presupunem că, având o astfel de carte în faţă, John Ruskin ar clătina aprobator din cap, căci acuitatea pecepţiei ce trece dincolo de pojghiţa pateticului subiectivism şi înţeapă inima adevărului nu ar putea decât să-l încânte, cu siguranţă, la fel de puţin pe cât ne încântă verbozitatea acelor coji de ouă despre care vorbeşte tot Safran Foer, citându-l tot pe Schulz, spunând cum „modurile“ de a trăi se petrec la suprafaţa vieţilor noastre, cum obiceiurile şi cultura, hainele, mijloacele de transport, calendarele, hârtiile din portofele, felul în care ne petrecem timpul liber, răspunsurile la întrebarea „Ce mai faci?“ se întind, precum foi subţiri de hârtie de pergament, deasupra fenomenelor, lucrurilor, trăirilor cu adevărat importante, acelea care ne devin accesibile prin intermediul marilor scriitori, aceia care ne determină să ne schimbăm, precum Kafka, care, la rândul său, insistă să ne spună că o carte trebuie să fie asemenea unei securi ce sparge mările îngheţate dinăuntrul nostru.

Intră în scenă Eliot, via Shakespeare, rostind ”those are pearls that were his eyes“, ducându-ne, poate, cu gândul la priviri îngheţate în contemplarea unor mări secate (în fine, cel puţin în afara contextului, pentru a mă alinia la ideea articolului). Visceralul se transformă în banal, căci identificarea şi etichetarea sentimentului, duc, inevitabil, la uzura sa. Da, Ruskin ar ofta prelung, căci deformarea privirii nu poate să implice decât alterarea obiectivismului dorit (fie el şi sub forma patetismului pur), garantat de înţelegerea corectă a anumitor stări. Citim, în ziua de azi, cu atenţia încordată, dorindu-ne să descoperim frânturile de intensitate care s-ar putea transforma, într-o bună zi, în maxime ale unor vieţi obosite; şi ce păcat că apele lecturii au îngheţat cu totul şi securea cărţii nu îşi prea mai înmoaie tăişul în apă.

Asistăm, de fapt, la o aliniere a unor aşa-zise plăci tectonice, cele ale mesajului şi înţelesului de care vorbea Stanley Fish în Is There a Text in This Class? (spunând că mesajul poate fi exprimat într-o multitudine de feluri, în vreme ce înţelesul este unic), având de-a face mai degrabă cu iluzii ale unor astfel de straturi, de automatisme create, în mod ironic, prin practica lecturii rapide. O întrebare legitimă ar fi dacă mecanizarea cititului este neapărat echivalentă cu degradarea sa. Probabil că da (în pur spirit deconstructivist), din moment ce avem de-a face exclusiv cu „structura de suprafaţă“ a unor adâncuri secate, drenate, pustiite. Un bun exemplu îl constituie aşa-numitul fanfiction, ficţiune scrisă de fani ai unor seriale TV, în principal, pentru alţi fani, nu neapărat ai serialelor, cât mai degrabă ai categoriilor în care sunt încadrate aceste calupuri de ficţiune, categorii cu nume ce variază între Romance, Angst, Horror, Friendship, Hurt/Comfort, Humor şi tot aşa, ca să numesc doar câteva receptacule ale unor stări şi emoţii a căror transpunere în cadrul mecanismelor cotidianului nu a necesitat niciodată mai puţin efort decât în prezent, când „răsfoirea“ unor pagini web a devenit, pentru unii dintre noi, necesară, poate chiar obligatorie, impunându-se ca soluţie imdiată (nicidecum tergiversată prin practica limbajului sentenţios) pentru satisfacerea unor nevoi imediate.

Acelaşi fenomen are loc în momentul lecturării aşa-zisei ficţiuni „serioase“ (scrisă de autori a căror autoritate a fost recunoscută cel puţin de edituri sau agenţii, publicată şi comercializată, cu mai mult sau mai puţin succes), cititorii constatând că se simt atraşi de expresia nemijlocită, dură chiar, a unor stări precum cele exprimate de categoriile amintitite mai sus. Să fie vorba oare de o antrenare a percepţiei pentru depistarea unor atsfel de stări sau de manipularea voită a cititorului? Puţin din amândouă, cel mai probabil. Este totuşi puţin deranjant când constatăm că avem de-a face cu expresia clară a ceea ce Kafka sugera că nu ar fi trebuit să nu depăşească nivelul intuitiv, cu atât mai mult cu cât suntem obligaţi să ne întrebăm dacă s-a produs o inversare sau, mai degrabă, o aliniere a metodelor de interpretare a textului. Cel mai probabil. Un fenomen dezamăgitor.