Stil, substantiv (7. Pauza de lectură)

De ceva vreme n-am mai purces la scurtele mele „lecții“ de stil, inspirate dintr-un tratat sau altul, din vorbele de duh ale celor deja hârșiți în ale scrisului, pentru că am citit, la îndemnul unui bun prieten, un eseu al lui Don Julio (Cortázar, nu Tequila :)). Eseul cu pricina, „Despre povestirea scurtă și împrejurimile ei“, în traducerea Ruxandrei Maria Robe, a apărut în Antologia eseului hispano-american,  publicat la Editura Univers în 1975. Dacă dați de volum printr-un anticariat, cumpărați-l și nu veți regreta.

Credința mea de cititoare, deh, e că nu poți scrie proză scurtă fără să fi trecut prin „greii“ genului, Hemingway, Cortázar, Carver, Borges, Cheever (ca să nu lungesc lista, deși mai sunt… O.Henry, Buzatti… Preda… Philip K. Dick). De fapt, îi ai în preajmă, îți sunt prieteni apropiați la masa de lucru, ba chiar, vorba lui Julian Barnes, ei îți sunt adevărata familie, dacă literatura e foaia ta de parcurs ca rutier pe (auto)străzile vieții. Se întâmplă ca după ce ai citit povestirile unuia dintre acești „grei“ să dai de un interviu, de un eseu al lor care să întregească imaginea pe care o ai despre operă, ba uneori să o ducă la acea high resolution care îi mătură pixelii inexactității.

Așa s-au petrecut lucrurile pentru mine cu eseul lui Julio Cortázar, în care acesta pleacă de la ultimul precept din „decalogul povestitorului perfect“ al scriitorului Horacio Quiroga – „Povestește ca și cum povestirea n-ar prezenta interes decât pentru mediul restrâns al personajelor tale, dintre care tu însuți ai fi putut să fii unul. Numai în felul acesta se obține viață în povestire.“ – ca să ajungă la sfericitatea povestirii, la forma ei închisă, la „sentimentul sfericității“. E o lume în sine, verosimilă prin ea însăși, motivată interior (și nu exterior ca la clasici, prin apelul la respectarea unor norme de stil) sau non-motivată, existând pur și simplu fără vreun télos la prima vedere. „Demonul explicativ“, cum îl numea teoreticianul Gérard Genette, din proza balzaciană, de pildă,  nu mai are ce căuta într-o povestire à la Cortázar. Demiurgul lipsește din lumea creată:

„[…]când scriu o povestire caut instinctiv ca ea să fie într-un fel oarecare, străină de mine ca demiurg, că încep să trăiesc o viață independentă și că cititorul are sau poate să aibă senzația că citește ceva care s-a născut singur, în sine și chiar din sine; în orice caz, numai cu meditația, dar niciodată cu prezența manifestă a demiurgului.“

Mai abitir se întâmplă astfel într-o povestire scurtă (short story), care de obicei se concentrează pe relatarea unei singure acțiuni, are o intrigă, un cadru, un număr mic de personaje și acoperă o perioadă scurtă de timp. E esență narativă. În economia unei astfel de specii literare nu există „burți“ explicative, descrieri care să ocupe trei sferturi din povestire. E ca o cameră mică pe care o faci locuibilă cu puține obiecte, în care crearea de spațiu e mai importantă decât obiectele înseși și de la fereastra căreia zărești lumea întreagă, nu doar blocul de vis-à-vis.

Autorul e doar paiul de care textul se desprinde ca un balon de săpun, cum definește Don Julio autarhia povestirii. El trebuie să fie lipsit de vanitate și să-și lase creația să se descurce singură. În narațiunile postmoderniste, în maniera unui John Barth, un guest star prezent într-unul dintre episoadele serialului Stil, substantiv și a cărui ultimă carte de povestiri tocmai a apărut la Editura Nemira (Toga Party și alte povestiri), autorul poate interveni jucăuș, dezvăluind indeterminarea și limitele ei în crearea lumii narative, a personajelor, a deciziilor lor etc. La Cortázar însă vorbim de altceva, nici măcar de (post)modernism sau de realism magic, ci de un soi de proză care ar trebui să-i poarte numele și care nu poate fi imitată. În ceea ce scrie el, nu e numai mecanism narativ, tehnică, nu sunt reguli literare încălcate sau respectate decât până la un moment dat, ca în icoane. Călugărul-pictor a făcut școală, dar fără rugăciune nu poate să dea acea ultimă sclipire din ochiul sfântului. Acel „Nevermore“ despre care vorbește E.A. Poe în Filosofia compoziției, dar a cărui justificare rațională e doar asta: „De fapt, a fost chiar primul cuvînt care mi-a venit în minte.“ Rațiunea funcționează deci  până la un punct, restul e… fantasticul acela pe care l-a visat/scris Cortázar, recunoscând că:

„Geneza povestirii și a poemului este totuși aceeași, se naște ditr-o bruscă uimire, dintr-o strămutare care alterează regimul «normal» al conștiinței.“

Îmi voi continua „lecțiile“ mele cu de-mprumut sfaturi gândite în manieră proprie, fără să uit, eu, autorul și voi, cititorii, diferența dintre artă și meșteșug:
„Un povestitor eficient poate să scrie narațiuni literar valabile, dar dacă vreodată a trecut prin experiența de a se elibera de o povestire ca și cum ar zvârli jos de pe el o dihanie, va ști diferența care există între posesiune și bucătărie literară, și la rândul său un bun cititor de povestiri va distinge fără greș ceea ce vine de pe un tărâm indefinibil și fatal, și produsul unui simplu meșteșug.“

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Despre scris

Etichete: , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

3 comentarii pe “Stil, substantiv (7. Pauza de lectură)”


  1. […] This post was mentioned on Twitter by Stil Substantiv. Stil Substantiv said: Stil, substantiv (7. Pauza de lectură): http://wp.me/pOpYd-1o […]

  2. Radu Niciporuc Says:

    De la util, percutant si frumos in sus…


  3. Intotdeauna mai avem ceva de invatat de la Don Julio 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: