Arhivă pentru Aprilie 2010

Stil, substantiv (7. Pauza de lectură)

Aprilie 25, 2010

De ceva vreme n-am mai purces la scurtele mele „lecții“ de stil, inspirate dintr-un tratat sau altul, din vorbele de duh ale celor deja hârșiți în ale scrisului, pentru că am citit, la îndemnul unui bun prieten, un eseu al lui Don Julio (Cortázar, nu Tequila :)). Eseul cu pricina, „Despre povestirea scurtă și împrejurimile ei“, în traducerea Ruxandrei Maria Robe, a apărut în Antologia eseului hispano-american,  publicat la Editura Univers în 1975. Dacă dați de volum printr-un anticariat, cumpărați-l și nu veți regreta.

Credința mea de cititoare, deh, e că nu poți scrie proză scurtă fără să fi trecut prin „greii“ genului, Hemingway, Cortázar, Carver, Borges, Cheever (ca să nu lungesc lista, deși mai sunt… O.Henry, Buzatti… Preda… Philip K. Dick). De fapt, îi ai în preajmă, îți sunt prieteni apropiați la masa de lucru, ba chiar, vorba lui Julian Barnes, ei îți sunt adevărata familie, dacă literatura e foaia ta de parcurs ca rutier pe (auto)străzile vieții. Se întâmplă ca după ce ai citit povestirile unuia dintre acești „grei“ să dai de un interviu, de un eseu al lor care să întregească imaginea pe care o ai despre operă, ba uneori să o ducă la acea high resolution care îi mătură pixelii inexactității.

Așa s-au petrecut lucrurile pentru mine cu eseul lui Julio Cortázar, în care acesta pleacă de la ultimul precept din „decalogul povestitorului perfect“ al scriitorului Horacio Quiroga – „Povestește ca și cum povestirea n-ar prezenta interes decât pentru mediul restrâns al personajelor tale, dintre care tu însuți ai fi putut să fii unul. Numai în felul acesta se obține viață în povestire.“ – ca să ajungă la sfericitatea povestirii, la forma ei închisă, la „sentimentul sfericității“. E o lume în sine, verosimilă prin ea însăși, motivată interior (și nu exterior ca la clasici, prin apelul la respectarea unor norme de stil) sau non-motivată, existând pur și simplu fără vreun télos la prima vedere. „Demonul explicativ“, cum îl numea teoreticianul Gérard Genette, din proza balzaciană, de pildă,  nu mai are ce căuta într-o povestire à la Cortázar. Demiurgul lipsește din lumea creată:

„[…]când scriu o povestire caut instinctiv ca ea să fie într-un fel oarecare, străină de mine ca demiurg, că încep să trăiesc o viață independentă și că cititorul are sau poate să aibă senzația că citește ceva care s-a născut singur, în sine și chiar din sine; în orice caz, numai cu meditația, dar niciodată cu prezența manifestă a demiurgului.“

Mai abitir se întâmplă astfel într-o povestire scurtă (short story), care de obicei se concentrează pe relatarea unei singure acțiuni, are o intrigă, un cadru, un număr mic de personaje și acoperă o perioadă scurtă de timp. E esență narativă. În economia unei astfel de specii literare nu există „burți“ explicative, descrieri care să ocupe trei sferturi din povestire. E ca o cameră mică pe care o faci locuibilă cu puține obiecte, în care crearea de spațiu e mai importantă decât obiectele înseși și de la fereastra căreia zărești lumea întreagă, nu doar blocul de vis-à-vis.

Autorul e doar paiul de care textul se desprinde ca un balon de săpun, cum definește Don Julio autarhia povestirii. El trebuie să fie lipsit de vanitate și să-și lase creația să se descurce singură. În narațiunile postmoderniste, în maniera unui John Barth, un guest star prezent într-unul dintre episoadele serialului Stil, substantiv și a cărui ultimă carte de povestiri tocmai a apărut la Editura Nemira (Toga Party și alte povestiri), autorul poate interveni jucăuș, dezvăluind indeterminarea și limitele ei în crearea lumii narative, a personajelor, a deciziilor lor etc. La Cortázar însă vorbim de altceva, nici măcar de (post)modernism sau de realism magic, ci de un soi de proză care ar trebui să-i poarte numele și care nu poate fi imitată. În ceea ce scrie el, nu e numai mecanism narativ, tehnică, nu sunt reguli literare încălcate sau respectate decât până la un moment dat, ca în icoane. Călugărul-pictor a făcut școală, dar fără rugăciune nu poate să dea acea ultimă sclipire din ochiul sfântului. Acel „Nevermore“ despre care vorbește E.A. Poe în Filosofia compoziției, dar a cărui justificare rațională e doar asta: „De fapt, a fost chiar primul cuvînt care mi-a venit în minte.“ Rațiunea funcționează deci  până la un punct, restul e… fantasticul acela pe care l-a visat/scris Cortázar, recunoscând că:

„Geneza povestirii și a poemului este totuși aceeași, se naște ditr-o bruscă uimire, dintr-o strămutare care alterează regimul «normal» al conștiinței.“

Îmi voi continua „lecțiile“ mele cu de-mprumut sfaturi gândite în manieră proprie, fără să uit, eu, autorul și voi, cititorii, diferența dintre artă și meșteșug:
„Un povestitor eficient poate să scrie narațiuni literar valabile, dar dacă vreodată a trecut prin experiența de a se elibera de o povestire ca și cum ar zvârli jos de pe el o dihanie, va ști diferența care există între posesiune și bucătărie literară, și la rândul său un bun cititor de povestiri va distinge fără greș ceea ce vine de pe un tărâm indefinibil și fatal, și produsul unui simplu meșteșug.“

Anunțuri

O hartă a lecturii

Aprilie 7, 2010

Când vine vorba de hărţi, rareori se pune problema unei configurări mentale a acestora. Ele sunt bucăţi de hârtie ce se referă la realitatea tangibilă a liniilor roşii şi verzi şi negre care ne marchează drumurile, care se înnoadă în punctele esenţiale, acele locuri pe unde trebuie să trecem ca să ne putem încheia călătoria cu sufletele împăcate. Când ajungem acasă, ne face plăcere să păstrăm hărţile respective şi, după ce vor fi trecut ani buni, să le arătăm şi altora şi să le povestim pe unde am umblat noi.

Oare tot la fel stau lucrurile şi în ce priveşte lectura?

M-ar tenta să spun că da. Iniţial, scheletul articolului trebuia să se închege în jurul unui joc online, foarte simpatic. Cu siguranţă, penajul avea să fie mai diversificat. Dar îmi propusesem să pornesc de la un joc de redactare. Despre ce anume este vorba în acest joc? Te înscrii, îţi pui textul pe site (sau nu), apoi aştepţi ca alţii să ţi-l corecteze, să facă sugestii, comentarii etc. Sau faci chiar tu asta. În fine, ideea nu e rea, mai ales pentru cei care sunt interesaţi de acest soi de muncă, iar site-ul este extrem de bine organizat din punct de vedere tehnic. Ce m-a deranjat însă este felul în care ajungi să corectezi/redactezi: în loc să primeşti o bucată de text ceva mai mare, astfel încât eventualele comentarii să capete consistenţă şi să nu fie lipsite de o structură logică, nu ţi se serveşte decât o frază culeasă aleatoriu din text (pe aceeaşi poveste lucrează simultan mai mulţi redactori). Practic, având o vedere limitată asupra ansamblului, ţi se cere să-l judeci în deplinătatea sa. (www.bitesizeedits.com) (Noi cum citim? Vederea noastră este tot la fel de limitată? Părerile noastre se formează cu tot atâta uşurinţă? În cazul unui răspuns afirmativ, n-ar trebui să ne cuprindă oroarea unei astfel de greşeli?)

Mai apoi, m-am oprit asupra unui interviu luat unui scriitor foarte cunoscut, o figură destul de controversată, care vorbea, printre altele, despre spontaneitate şi rescrierea textului. El spunea că cea dintâi este importantă în măsura în care îi dă celui care scrie impresia că nu s-a împotmolit, că reuşeşte să meargă mai departe – de fapt, continua el, rescrierea, rescrierea şi, apoi, iarăşi rescrierea sunt cele care conferă textului greutate. Din nou, trebuie să recunosc că m-am întrebat în ce măsură suntem noi, cititorii, conştienţi de felul în care este construit un text (măcar la un nivel inferior), dacă suntem capabili să apreciem încrengătura frazelor şi a referinţelor. (Observ că în ultima vreme se pune din ce în ce mai mult accentul pe simplificarea lecturii – atât din punct de vedere al scriitorilor (care, bineînţeles, ţin să se distanţeze de vechea gardă, dar şi să se apropie de cititorul comun, să îi devină mai accesibili), cât şi din acela al cititorilor, care, nelimitându-se doar la proza contemporană, a cărei suprafaţă aparent placidă, în general, nu încetează să îi ademenească, îşi îndeamnă memoria deloc găunoasă „să aleagă“ a reţine acele fragmente sau bucăţi de lectură care se pot mula fără probleme pe şablonul cotidianului – fie că este vorba de ficţiunea lui Kader Abdolah sau de cea a lui John Barth).

În fine, m-am oprit şi asupra unei povestioare despre un cititor avid (îmi pare rău că nu am terminat-o şi am uitat prin ce revistă am găsit-o), un tip care, la un moment dat, ajunge să se întrebe dacă mai sunt cărţi pe lume pe care el să nu le fi citit. Într-o seară, pe când reciteşte un volum, constată cu stupoare că acele pagini pe care le citise deja îi dispar din faţa ochilor, se transformă în coli albe. Este îngrozit, căci nu ştie dacă îşi va mai aminti vreodată tot ceea ce citise. Prin urmare, se apucă să scrie ce îşi aminteşte, în speranţa că eforturile sale de până atunci nu vor fi fost în zadar (e de mirare că ceea ce scrie nu dispare, nici chiar în urma lecturii), încercând să compună o hartă a lecturilor de până atunci.

Cât de obişnuit este cititorul contemporan cu întocmirea unor astfel de hărţi ale lecturii? Nu într-atât pe cât ar trebui. De prea multe ori este ales drumul cel mai scurt între două puncte, chiar dacă acesta nu este fiabil din punct de vedere al geografiei şi structurii spaţiului. Se preferă spicuirea bornelor şi se ignoră ciulinii sau florile de pe marginea drumului. Sau asfaltul sau gropile sau oraşul. O dată cu dispariţia drumurilor, însă, dispar şi amintirile ce ar permite contextualizarea cărţilor – cu alte cuvinte, cititorul îşi pierde capacitatea de a crea metafore. Imaginea pe care mi-o evocă această nouă tendinţă (poate este un Nou Val) este aceea a unui desen de tipul „uniţi punctele“. Dar punctele, deşi bine marcate şi uşor vizibile, nu sunt unite şi, în felul acesta, harta coerentă, bine închegată şi (dacă este posibil) uşor ascendentă a lecturii nu ia fiinţă. Din păcate.