Arhivă pentru Martie 2010

Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlânat! & Nu fi grafoman!)

Martie 30, 2010

Te afli în fața laptopului și degetele îți sunt seduse de tastatură, apeși pe taste și umpli fereastra cu propriile cuvinte care țes un text, al tău, o poveste pe care o scrii chiar tu și ai vrea să tot adaugi, să nu se termine covorul ăsta chiar dacă la sfârșit nu-i nici un desen pe/în el.

Necesitatea de a scrie poate ușor să se transforme în grafomanie, cuvânt a cărui etimologie grecească mi se pare mai bună decât orice definiție: graphein – „a scrie“ și mania – „nebunie“. Limita dintre pasiune și patologie rămâne misterioasă adesea și, vorba lui Kundera (în Cartea râsului și a uitării), doar „rodul diferit al pasiunii“ e ceea ce îl deosebește pe Goethe de taximetristul insomniac care își scrie viața din romanul autorului ceh.

De aceea ai nevoie de o mare doză de cruzime ca să ștergi surplusul, „burțile“ pe care textul scris la prima mână le etalează cu mândrie. Mai greu este însă cu un text care nu numai că-i dezlânat în toate cele, dar mai și zornăie de tinichele fără valoare, de la juvenila adjectivită calificativă până la figurile de stil înghesuite unele într-altele, pufăind de simboluri din care nimeni nu mai pricepe o iotă. Pe bună dreptate autorii manualului The Elements of Style spun că „proza ornată e greu de digerat și, în general, nesănătoasă și uneori grețoasă“. Frazele pompoase, dulcegăriile  nu pot fi compensate ca „stil“ decât „prin a scrie ceva la fel de merituos precum Cântarea Cântărilor“.

Gândindu-mă la regula asta cu dezlânarea și împopoțonarea unui text, mi-am adus aminte de un fragment din Decameronul lui Boccaccio, așa că am desprăfuit tomul meu editat la ESPLA, traducerea Etei Boeriu cea de pe vremuri, și am avut noroc să și găsesc pasajul:

„Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală și podoabă; iar cea care-și atârnă pe ea veșminte mai bălțate și mai înzorozonate se socotește mai vrednică de prețuirea și cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că și-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoțoneze, ar răbda pe el mai multe găteli decât oricare femeie și că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e și rușine a spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce și împotriva mea; înzorzonate precum sunt, boite și pestrițe, ori stau țepene ca niște stane de piatră, mute și nesimțitoare, ori, de răspund când le întrebi, îți dai cu socoteala c-ar fi mai bine să tacă.“

Cu textul, ca și cu femeia din povestea lui Boccaccio.  Ori iese o femeie frumoasă prin naturalețea ei, ori un măgar împodobit. Iar textul cel boit fie nu spune nimic, fie își trădează… prostia. Așadar, „găteala și podoaba“ trebuie cu atenție alese și îndelung finisate, astfel încât la sfârșit textul să semene cu o femeie, iar nu cu urecheatul. Am exagerat un pic (și m-am și amuzat :)), ca să îndepărtez tentația graforeei de orice începător în ale autorlâcului.

În actul scrisului există ceva irațional, o dimensiune pulsională ce te îndeamnă să dai naștere unui text, care poate să aibă o finalitate, în interiorul unei practici socializate, sau nu. René Pons  scria într-un articol din revista PsyCause: „Ceea ce caută grafomanul în text este să creeze impresia propriei densități, fără de care nu este decât o absență în sânul unei lumi lipsite de substanță.“

Există și cazuri geniale, ca Artaud, care la sfârșitul vieții scria enorm ca să-și înfrunte suferința, vezi voluminoasele Carnets de Rodez sau Retour à Paris. „E atât de dur, spunea Artaud, să nu mai exiști, să nu mai fii în ceva.“ Prin scris căuta tocmai acest „ceva“ în care să fie, prin care să-și supraviețuiască.

Așadar nu-i de glumă cu graforeea/grafomania! A nu se confunda cu literatura!

Gustul poveștilor

Martie 21, 2010

Zilele trecute citeam un articol despre un scriitor, fericitul tată a doi băieţi gemeni, idioţi, în vârstă de 11 ani (parcă aşa spunea articolul). Revin. Idioţi. Cuvânt a cărui desinenţă de plural nu m-a înţepat la colţul ochiului şi nu mi-a stors nici o lacrimă, ci m-a făcut să mă întreb (amândoi?) dacă băieţii erau mai zburdalnici din fire şi nu se prea ţineau de carte sau dacă sufereau, într-adevăr, de debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însuşirii vorbirii şi a deprinderilor elementare (nivelul intelectual neatingând pe acela al unui copil normal, de doi ani). Ei bine, varianta b. Iar mândrul tată continuă prin a spune că da, regretă faptul că fiii lui nu vor termina niciodată o facultate de profil tehnic (el însuşi avusese probleme cu matematica şi ar fi vrut, desigur, ca progeniturile… et cetera, proiectând dorinţele… et cetera), dar, în acelaşi timp, nu şi-ar fi dorit ca ei să fie normali. Normalitatea îl plictiseşte.

Revenim la poveste. Într-o bună zi, tatăl vine acasă şi îl vede pe unul dintre băieţi ţinând o carte în mâini. Îi dau lacrimile, preaslăveşte zeitatea supremă, uită de normalele-i preferinţe proprii şi, sfios, se apropie de băiat. Ce-o fi citind? Copilul ţinea cartea invers şi se holba tâmp şi obsesiv la paginile acoperite cu pete negre. (E cam greu de asimilat imediata nulitate semantică a unei anomalii „normalizate”.) În orice caz, tatăl este dezamăgit. Ştie că nu trebuia să se aştepte la mai mult. Şi totuşi. Preţ de o clipă, îşi doreşte să fi început să se gândească că ar fi putut să se plictisească. La un moment dat.

Dată fiind starea copilului, este evident că tatăl îşi pune problema „normalizării” acestuia. Îndreptându-ne atenţia asupra unui context uşor modificat şi schimbând sensul (dar nu şi direcţia) analizei, ne putem întreba în ce măsură are loc normalizarea actului lecturii. Cu siguranţă, lectura nu s-a instalat niciodată confortabil pe lista activităţilor ce compun normalul cotidian – ne putem aminti de bănuielile ce, vreme îndelungată, au planat asupra celor care manifestau un oarecare interes faţă de lectură şi cărţi. De izolarea auto-impusă a cărturarilor. Şi aşa mai departe. Până în momentul când vine momentul să fie momentul ca lectura să fie normalizată (iar apropierea textuală întârziată a frazelor de „lectură” constituie o manifestare a îndoielii faţă de posibilitatea ca acest fapt să aibă loc), ca spinarea cărţilor să fie frântă, ca textul să devină cu adevărat vandabil şi, prin urmare, accesibil, apropriabil.

Aproprierea se realizează prin mici acte de violenţă (trosnirea cotorului este esenţială) sau mari acte de (a se scuza cacofonia; de-)plasare (toate familiile fericite seamănă între ele, căci toate citesc c. şi Pedeapsă în uruitul roţilor de metrou), al căror formalism este încurajat şi exacerbat, iar lecturii i se face loc în cotidian (sau, mai degrabă, i se impune ocuparea unui loc în cotidian). Este un act natural, în măsura în care continuăm să evoluăm către bazele unei societăţi capitaliste feroce. Este un act normal, în aceeaşi măsură. Cu siguranţă, justificările ce stau la baza sa glisează între auto-impunerea uitării şi luciul agresiv al unei noi arme retorice – ostentaţia lecturii.

Dacă toate acestea pot fi ignorate, nu la fel stau lucrurile şi cu violenţa ce susţine lăcomia asimilării. Textele îşi pierd însemnătatea imediată, iar statutul canonic le transformă în victime uşoare. Odată digerate, ele oferă promisiunea iluzorie (zic eu) a unei schimbări în bine (şi „I can’t be quite sure,/ but the cause of the problem may also be the cure./ They say oysters improve your sexual powers./ Perhaps eating your son/ would help you do it for hours!” – by Tim Burton, please look up the poem).

Sigur, nu poate fi ignorată, dar, cu timpul, va fi asimilată şi, cine ştie, vom ajunge să ne întrebăm la un moment dat, without fear of wind or vertigo,după ce vom fi distrus mitul lecturii, aflaţi în cautarea unui alt mit, what story down there awaits its end?

Stil, substantiv (5. Revezi și rescrie)

Martie 15, 2010

„ If it sounds like writing, I rewrite it. “ (Elmore Leonard)

Scrisul nu e o chestie de reguli stricte, e un proces complex și misterios pentru cei care îl iau în serios. Și totuși… chiar dacă nu putem stabili răspicat trei pași esențiali ai actului de a scrie, îi putem numi aici, așa cum sunt enunțați în tratatele de stil: 1. ai o idee și o gândești (cu un plan mintal sau scris, schematic sau detaliat); 2. o verși pe hârtie într-o primă formă, într-o ciornă (celebrul draft); 3. revezi și rescrii până ajungi la forma pe care o consideri finală. De-a lungul acestor pași, „opera“ se plămădește după cum e frământată și după cum o ia focul.

Când îți scrii ideea pentru prima dată, multe îți sunt permise, mai puțin să-ți dai frâu liber gândurilor aleatorii. Nu scrii la întâmplare, nu ești un grafoman, știi mai mult sau mai puțin ce vrei să faci și ciorna este versiunea timpurie a viitoarei compoziții organizate.   E momentul acela mai aproape de spontaneitate și entuziasm, când îți poți permite imperfecțiuni: greșeli gramaticale, referiri neverificate, fraze la capătul cărora nu mai zărești începutul și te crezi de-a dreptul proustian, adjectivele  calificative zburdă prin textul tău și, în general, cam o treime, dacă nu și mai mult, din cuvintele folosite sunt de prisos.

Odată ciorna încheiată, la recitire (de preferat după o vreme) vei avea surpriza să descoperi fisuri, găuri, părți din text care nu-și au rostul unde au fost puse inițial. Revizia înseamnă o recitire cu încetinitorul, atentă, critică. Perspectiva se schimbă. Nu mai ești scriitorul care vrea să spună ceva și repede, ci te pui în locul cititorului. E destul de clar, de simplu, de inteligibil ce ai vrut să spui pentru cel care va citi textul? Fie că recitești direct pe computer sau pe un exemplar printat, acum a sosit momentul să verifici ce cuvinte ai ales ca să-ți spui povestea (clișee, argou, idiomuri), dacă vocea narativă este adecvată subiectului sau e artificială, dacă ai conturat suficient un personaj sau altul, dacă ritmul urmează acțiunea, dacă ai făcut erori gramaticale sau de ortografie, dacă sfârșitul decurge firesc din tramă (surprinzător sau în coadă de pește etc.). Recitirea critică este cea care naște o variantă revizuită sau alte și alte variante.

Sunt chiar mai multe metode de recitire. Unii optează pentru cititul cu voce tare, pentru că surprind în felul acesta schimbarea de ton a povestirii, de ritm, ceea ce „zgârie“ auzul. Nu degeaba literatura are multe în comun cu muzica. Se spune că urechile sunt adesea mai de încredere decât ochii. Alții au nevoie de „cititorul“ special, fie el un prieten, soția, mama, editorul cu care lucrează de obicei sau… valetul (ca Jonathan Swift dacă nu mă înșel). Atenție însă, Margaret Atwood susține că ar fi  bine totuși să nu fii implicat într-o relație romantică cu prietenul/a căruia/căreia îi dai să citească manuscrisul – riști o despărțire de zile mari 🙂 Observațiile acestor cititori privilegiați sunt un soi de tăiere a cordonului ombilical care-l ține pe scriitor legat de creația sa. O poate vedea astfel cu alți ochi și să-i cântărească mai bine ajustările. Rescrierea poate fi o muncă de chilie sau una a ușilor deschise, depinde de personalitatea fiecărui scriitor în parte.

Revizia și rescrierea sunt partea de hard-work a scrisului. Flaubert, de pildă, a fost un perfecționist. Există un site care conține toate cele 4 561 de pagini de manuscris ale romanului Madame Bovary, de aproximativ 400 de pagini, www.bovary.fr

Și un link doar la unul dintre bruioanele marelui stilist:

http://bovary.univ-rouen.fr/folio_visu.php?folio=2865&mode=sequence&mot=

Munca tăierii, înlocuirii, șlefuirii textului în toată splendoarea sa plină de sudoarea minții.

A scrie înseamnă a rescrie – un lucru pe care oricine a încercat să scrie profesionist îl știe și și-l asumă. Deși dogmele nu-s permise în literatură, ea este un soi de religie care își are credincioșii și sfinții ei nebuni, capabili de mari sacrificii și nevoințe.

GHOST WRITER, le nègre littéraire sau „negrișorul“ românesc

Martie 13, 2010

Mai nimic despre ghost writing sau ghost writer pe paginile românești de pe Google sau, în ultima vreme, mai ales știri referitoare la filmul lui Roman Polanski, The Ghost Writer, ecranizare a romanului Ghost de Robert Harris, tradus și la noi cu titlul Marioneta, la Editura All.

Deși apar cărți despre tot soiul de vedete și oameni politici, „negrișorii“ literari din spatele lor nu apar deloc și statutul de ghost writer nu există în lumea literară de la noi ca breaslă constituită și, de ce nu, respectată.

Peste tot în lume reprezentanții acestei caste literare sunt recunoscuți și nu se rușinează cu competențele lor demne de laudă. Pentru că un ghost writer este un scriitor profesionist care este plătit în schimbul serviciilor pe care le prestează, și anume de a scrie cărți, articole, povestiri, discursuri sau alte texte care în mod oficial sunt semnate de alte persoane, adesea celebre.

În Franța, pornind tocmai de la filmul lui Roman Polanski de anul acesta, mai exact de la subtitrarea sa în limba franceză, unde termenul consacrat pentru ghost writer este acela de nègre littéraire,  s-a iscat o întreagă discuție pe marginea conotației rasiste a acestuia. Filosoful Claude Ribbe are meritul de a fi stârnit dezbaterea: „Este un adevărat scandal. Franța este singura țară din lume care utilizează cuvântul «negru» în sensul de sclav literar.“ Istoria termenului începe în anul 1845, când a fost folosit prima dată de Eugène de Mirecourt (pseudonimul preotului Jean-Baptiste Jacquot) într-un pamflet rasist împotriva lui Alexandre Dumas tatăl,  a cărui mamă a fost o sclavă de culoare. Preotul a fost acționat în justiție de celebrul romancier și a fost întemnițat pentru șase luni, primind și o amendă consistentă.

Așadar, Claude Ribbe cere schimbarea acestui cuvânt ivit în vremurile când Franța își exploata coloniile și care în secolul XXI nu poate fi decât o rușine pentru o țară care respectă drepturile omului, denunțând rasismul și exploatarea.

David Cavioglioli ajunge în finele articolului său despre scandalul cu pricina, Ewan McGregor, nègre ou ghost writer?, la o concluzie care merită citată: „Limba noastră este garnisită cu expresii moștenite din brutalitățile Istoriei. Putem oare să punem capăt atrocităților din trecut continuând să vorbim pe limba lor?“

Dincolo de discuția de pe malurile Senei, rămâne termenul românesc de „negrișor“, categoric o calchiere după cel francez, care nu numai că trimite la istoria cu adevărat neagră a altui popor, dar își păstrează și mai abitir conotația peiorativă la noi, fiind de rușine să te ocupi cu o astfel de treabă… ocultă.

Sper că vor exista și în România firme care să ofere serviciul de ghost writing și sper în schimbarea mentalității atât a VIP-urilor mioritice, cât și a editurilor care publică acest tip de cărți doar cu ajutorul unor redactări/stilizări remunerate necorespunzător și adesea cu rezultate pe măsură.

Surse:

http://mondialisation.ca/index.php?context=va&aid=17862

http://bibliobs.nouvelobs.com/20100303/18093/ewan-mcgregor-negre-ou-ghost-writer

Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)

Martie 1, 2010

Știu că mi-am propus să discut aici tot felul de reguli/sfaturi din manuale de stil sau din cursuri de creative writing. De fapt, să le propun spre analiză celor care scriu și care s-au confruntat cu una sau alta din aceste norme.

Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.

Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:

În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitoraşilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeştrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPşiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteţi să mă urmăriţi, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecinţă, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?

Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:

Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puţin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârţâiţi, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soţii Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili şi chiar simpatici, urmăm regulile Poveştii şi îi punem în situaţii de criză – şi apoi ajungem să ne simţim mai responsabili faţă de ei decât faţă de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârşim prin a ne spune nouă înşine, […] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveştii […], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.

Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…