Arhivă pentru Februarie 2010

Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)

Februarie 17, 2010

Ți-a venit o idee și ești ispitit să o verși ca atare pe pagină. Te simți ca un interpret al zeilor, vegheat de propriul geniu creator. Și scrii, și scrii, și… la un moment dat te oprești ca și cum ai fi trecut primul linia de sosire la  o cursă de F1.  Satisfacția e garantată până la … recitire. De cele mai multe ori, vei avea surpriza să nu mai regăsești nimic din ideea de la care ai pornit, să ai sub ochi un text dezlânat și tot aburul acela de început să fi pierit fără șansa de a  deveni literatură.

În underground-ul oricărui text literar se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreții de jazz numesc head arrangement. Poți să trăiești cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoțiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Dar ele nu-ți sunt suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, și nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ți torni sentimentul sau starea pe care dorești să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ți l-ai ales, și acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii și cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcție de viziunea pe care o ai, din același subiect poți construi un coteț sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur și simplu, a navigat spre vest, și Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu și inteligent.“

Când ai un subiect, te gândești ce formă adecvată să-i dai și în funcție de genurile și speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri și specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea și sângele“.

Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croiește după necesități și puteri. Și când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ți faci tot un soi de „listă“ și înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, șansele de a scrie un text reușit sunt mai mari. Primul principiu al compoziției, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie și a urma această formă.

Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui și cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmărești planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conștiinței a fost și el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poți devia mai mult sau mai puțin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.

Anunțuri

Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)

Februarie 13, 2010

Știu, e ușor să-i spui unui scriitor începător să scrie firesc, dar devine extrem de dificil pentru cel în cauză când se află față în față cu foaia de hârtie și capul îi e doldora de idei.

Ideal e să folosești cuvinte și fraze care îți sunt la îndemână și pe care le stăpânești. Una dintre greșelile frecvente e aceea de a fi cu orice preț original, adică să utilizezi expresii insolite, neologisme sau invenții lingvistice, structuri sintactice delirante uneori, fără a stăpâni însă limba corect din punctul de vedere al vocabularului, gramaticii, ortografiei. Înainte de a fi original, trebuie să cunoști cel mai important instrument cu care operezi, limba în care scrii.

După noțiunile de bază care țin de studiul limbii (nimeni nu-ți cere să fii filolog, doar un bun utilizator!), pasul doi e cunoașterea limbii proprii unui scriitor. A-i citi pe cei care te-au precedat pe calea scrisului și care au reușit în meseria de scriitor e o necesitate și o tovărășie permanentă de-a lungul carierei tale.

Cu toții avem scriitori care ne plac. Și, „pentru că este aproape imposibil să-ți interzici să imiți ceea ce admiri“, inconștient, vei imita. Așa cum observă autorii volumului The Elements of Style, imitarea nu-i motiv de îngrijorare. Important e să te străduiești să admiri ceea ce e bun. Când vocabularul ți se dezvoltă natural, odată cu studiul și experiența scrisului, și devii sigur pe limba pe care o mânuiești, din imitarea a ceea ce îți place nu va mai rămâne decât un ecou integrat natural în țesătura propriului text.

Exemplele unei imitări reușite, diferite de plagiat sau epigonism, se găsesc la orice pas în literatură, de la Proust și Camil Petrescu la Faulkner și Onetti.

Un alt păcat împotriva căutării stilului natural este experimentul de dragul experimentului, și nu de dragul literaturii. Dadaist nu devii peste noapte și fără să fi trecut prin scriitorii clasici, care, la vremea lor, și ei scriau experimental. Un amestec heteroclit de stiluri, de referințe culturale și de formulări șocante nu face decât să demonstreze lipsa de sens a textului așa-zis experimental, mascată de o erudiție prost digerată și de un ermetism gol. Desigur, nu ma refer aici la parodierea stilurilor, așa cum cu virtuozitate o fac scriitorii postmoderniști (de pildă în romanul Pasiune de A.S. Byatt, apărut la Ed. Nemira).

Poveștile noastre contează în măsura în care le așternem pe hârtie și devin ale altora. Scrisul face posibilă această minune dacă scriitorul e un bun îmblânzitor al limbii în care scrie.

Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)

Februarie 13, 2010

Cum DEX-ul e sfânt chiar și pentru polițiști, am căutat cuvântul „stil“ în dicționar, din a cărui definiție am selectat înțelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic“.
Departe de mine intenția de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcționale sau de stilistică într-o manieră academică. Așadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, așa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privința selectării cuvintelor și a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparține unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mișcări, unui curent (ex.: stilul romantic).
Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit și distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reușești să scrii cu stil?
Lecturând manualul lui William Strunk Jr. și E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat și de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privința scrierii cu stil, care își mențin și azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi și să le comentăm împreună.
Înainte însă aș vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, și anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detașabil. În virtutea unei înțelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii și podoabe“ să-și dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarității, ordinii, sincerității“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane definește exact: „Stilul nu este o poleire, ci esența cea mai adâncă a scrisului.“
Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:
„Păunul a ocolit repede masa și s-a dus la copil. Și-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Și-a vârât ciocul sub pijamaua lui și și-a clătinat capul țeapăn înainte și înapoi. Copilul a râs și a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, și-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca și cum ar fi jucat un joc. Fran ținea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur și simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e țicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracuʼ pasăre! Nu știe că e pasăre, asta-i beleaua!“

Așadar, primul sfat este: Rămâi în culise (așa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenția cititorului trebuie să fie captată de sensul și substanța textului, și nu de starea și firea autorului acestuia. Dacă mânuiești cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieși la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce ești în lume (așa cum te știu mama, soția sau prietenii), ci a ceea ce ești tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minții ca să ajungi la actul compoziției sau al creației, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuși în cele din urmă să-ți atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalți, cu mințile și sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginație superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătorește mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îți curăță și în același timp îți hrănește mintea.