De-a fărâmatelea

Fărâme de viață de Zeruya Shalev

Traducere din limba ebraică de Ioana Petridean (bună traducătoare și un om fain), Biblioteca Polirom, Editura Polirom, 2012

La început m-am rătăcit printre atâtea trăiri în fărâme și fărâmițe, pendulând între mamă, fiică, fiu, soră, soție, soț, tată și tot așa, până când și gradele de rudenie și un întreg kibbutz s-au topit într-un aluat răscopt de sentimente în care am fost frământată în primele aproape două sute de pagini. Și apoi lectura mea a descâlcit cuvintele și din aluatul acela am modelat suflete și am citit avidă în fiecare personaj harta unei călătorii spre mine însămi. Nu-i o carte, o poveste care să te poftească înăuntru, nici în care să te uiți în visare, doar un popas, o încercare din care poți porni pe altă cale, primenit.

Și un fragment pentru un prieten:

Ce simte el nu este dorință, ci mai degrabă un dor adânc și vechi ce îi străbate întreg trupul, din vârful degetelor de la picioare și până în creștetul capului, un dor care s-a născut înaintea lui și care va continua să existe chiar și după ce el nu va mai fi, precum dorul universului după radiația primară care l-a creat.

Și un fragment pentru mine 🙂

(…) oamenii confundă iubirea cu familia, copiii cu dorința, nimic din toate astea nu mi s-a potrivit vreodată, nici când am fost tânără și cu siguranță nici acum.

 

Coma scrapbook – JURNAL de Chuck Palahniuk

Există jurnal, jurnal de călătorie, ei bine, dupa romanul ăsta avem specia „jurnal de comă” (la propriu). Exercițiu de imaginație: te trezești din comă, dupa niște ani, și citești ce s-a întâmplat între timp în familia ta, pe insula ta, în creierul tău…

Broșă strălucitoare de tinichea înfiptă în sfârc, diaree, multe chestii faine despre pictori și pictură – sindromul Stendhal, de pildă -, ceva ocultism… artistic, un sâmbure de intrigă polițistă, richesse de modă veche etc. (etc. e cel mai important, că e liantul ăla inconfundabil Palahniuk). Mă apuc să inventez un scrapbook după cartea asta. Coma scrapbook.

Virgil Nemoianu – un model cultural propus de Editura Spandugino

De Virgil Nemoianu am auzit prima dată în studenție, la cursul de Teoria literaturii ținut de profesorul Mircea Martin, pe care-l consider și azi un mentor în ceea ce privește formarea mea ca om de litere. Apoi am avut ocazia să asist la un curs sau două ale profesorului Nemoianu, pe care le-a ținut, dacă nu mă înșală memoria, la invitația Facultății de Litere din București. I-am ascultat și cunoscut în anii  ’90 și pe Toma Pavel, și pe Sorin Alexandrescu, și pe Călin-Andrei Mihăilescu. Chiar dacă au fost întâlniri scurte, ele mi-au rămas în memorie prin discursurile lor pline de miez, prin ipotezele curajoase, prin  interpretările inedite și bine structurate. În anii ’90 au fost și tipărite multe dintre cărțile și mulți dintre autorii la care nu avusesem acces până atunci. Seria de teorie si critică literară a Editurii Univers, pe atunci sub conducerea lui Mircea Martin, a recuperat mulți din teoreticienii de seamă, români și străini.

Așa că mare și aproape de negândit, ținând cont de condițiile pieței actuale de carte din România, mi-a fost bucuria să aflu că Editura Spandugino a avut inițiativa unei serii de autor Virgil Nemoianu. A fost una dintre lansările la care am fost la Bookfest 2013. În standul editurii, sub privirile autorilor, care vegheau din afișe, și în vânzoleală inerentă oricărui târg de carte, ne-am strâns în jurul lui Virgil Nemoianu, al invitaților săi, Sorin Antohi și Mircea Anghelescu, ca și alături de gazdele evenimentului, doamna Lavinia Spandonide, director editorial al Editurii Spandugino, și Luigi Bambulea, cel care a îngrijit primul volum din seria Virgil Nemoianu. Volum elegant, făcut să dureze din generație în generație, acesta cuprinde două dintre cărțile autorului: Structuralismul și Calmul valorilor.

Sorin Antohi a vorbit despre orizontul enciclopedic și curiozitatea infinită ale celui cu care a corespondat de o viață.  Ale celui care a ales să studieze literatura în România, pentru că, în anii ’50-’60, filosofia era un domeniu constrâns ideologic. De aceea lucrările cu tematică literară de atunci ar trebui citite ca demersuri enciclopedice. În schimb, după plecarea autorului în SUA, acesta a fost nevoit să se supună rigorilor tipului de profesor american, făcând dovada excelentei cunoașteri a disciplinei, dar reducându-și în același timp originalitatea gândirii.

A ținut să  spună despre maniera în care „te citește“ Virgil Nemoianu, până la virgulă, comentând orice text cu spirit franc și cu o competență fără egal, lucru atât de rar, aș adăuga eu, în vremurile recente.

Dacă prima carte, Structuralismul, este o scurtă sinteză, o primă contribuție teoretică a celui care va deveni un reputat teoretician, critic și filosof al culturii contemporane, o schiță a teoriei secundarului, ce-a de-a doua carte, Calmul valorilor, este o culegere de articole de critică literară, de recenzii aplicate și reflecții.

În încheiere, Sorin Antohi a mărturisit că în ansamblul culturii române nu există o altă personalitate cu un atât de vast orizont enciclopedic.

A urmat profesorul Mircea Anghelescu, care s-a referit la profesorii plecați din țară, în general, care s-au bucurat de recunoaștere mondială, „gonirea“ lor de către regimul comunist favorizându-le de fapt cariera. Și-a reamintit cum în anii comunismului, colegii universitari îi cereau lui Virgil Nemoianu fotocopii ale unor articole imposibil sau greu de procurat în România de atunci și cum acesta le trimitea de fiecare dată, ajutându-i să fie la curent cu noutățile din domeniu.

De la pilda unei legende chinezești până la observațiile legate de revalorizarea unor cuvinte din zona „moale“ a gândirii (imperfecțiune, înfrângere) în titlurile și miezul scrierilor lui Virgil Nemoianu sau despre referirea la literatura română și la scriitorii români în studiile acestuia, profesorul Mircea Anghelescu  a luminat o altă față din personalitatea autorului lansat la Editura Spandugino. Autor, care a „țâșnit din mijlocul unei generații respectabile“, a conchis vorbitorul.

Doamna Lavinia Spandonide a vorbit despre puntea pe care a lansat-o Solomon Marcus (un alt autor de casă și simbol cultural al Editurii Spandugino, a cărei misiune este aceea de „a promova un model cultural al calității“) între editură și Virgil Nemoianu, punând accentul pe impactul universitar al seriei inițiate. „Nu valorile lipsesc, ci nevoia, setea pentru aceste valori“, a concluzionat editoarea, cerându-le celor prezenți și nu numai, profesori, oameni de cultură, să renască această sete în rândul cititorilor, mai ales în rândul tinerilor.

La sfârșitul evenimentului ni s-a adresat Virgil Nemoianu, care s-a declarat „buimăcit“ de zarva târgului și „umilit“ de cuvântările invitaților. Și-a exprimat „nostalgia și humorul“ cu care privește aceste lucrări din tinerețe care fac obiectul primului volum al seriei de autor.

Despre Structuralism, afirmă că este o carte care trișează, pretinde că vorbește despre o mișcare literară, încercând, de fapt, să-i atragă pe cititorii din vremea apariției volumului către o filosofie diferită de comunismul opresiv din acele timpuri, cu intenția de a scăpa din chingile marxismului. Autorul relatează o anecdotă, cum, după apariția cărții, un activist i-a propus să o introducă în bibliografia cursurilor de învățământ politic 🙂

Despre cealaltă carte, consideră că merge pe aceeași linie cu prima, păstrând un echilibru între critica și literatura română și cea universală, occidentală.

O altă anecdotă a făcut deliciul asistenței, referitoare la un eseu despre Thomas de Quincey,  publicat de autor ca introducere la traducerea Confesiunile unui opioman, apărută la Univers în anii ’70. După ce a apărut volumul, s-au petrecut în București o serie de asasinate, criminalul nefiind altul decât celebrul Rîmaru. La interogatoriu, acesta a afirmat că s-a inspirat din cartea mai sus amintită. Ca urmare, intelectualii au fost socotiți vinovați de crimele săvârșite. Lucru care azi ne pare rizibil, anecdotic, dar care atunci era un pericol pentru toți care contribuiseră la publicarea acelei cărți, redactoarea cărții, de pildă, intrând în spital de teamă.

Am aflat astfel despre o altă latură a primelor cărți ale lui Virgil Nemoianu, care a presupus jocul cu cenzura comunistă, al cărui scop era transmiterea valorilor substanțiale studenților, intelectualilor, în ciuda condițiilor istorice și sociale vitrege.

Pe scurt, după lansare, am căutat în biblioteca mea O teorie a secundarului de Virgil Nemoianu, apărută în 1997 la Univers, din care citesc acum: „Literatura este ea însăși secundară prin comparație cu preocupările centrale ale oamenilor și cu angrenajele centrale ale istoriei […]“

Florence Noiville – cum să scrii Lolita la feminin

Despre Florence Noiville citisem doar pe net, că este jurnalistă, critic literar la Le Monde, că a animat o emisiune literară și… surpriză, că este și autoare. La sfârșitul lunii trecute, Florence Noiville a fost invitată în calitate de autoare în România, țară în care nu i s-a tradus și publicat încă nici un volum până în prezent (cărțile sale au fost traduse în 13 limbi).

Așa că m-am hotărât să-mi petrec încă o seară la Librairie Kyralina, ca să aflu mai multe despre cărțile acestei autoare. O prezență plăcută, cu un zâmbet frumos și apropiat în mijlocul a mai bine de alți 20-30 de curioși, ca și mine, strânși cu toții, din pricina ploii, în interiorul librăriei, în partea destinată literaturii pentru copii. Poate nu întâmplător, pentru că Florence Noiville a scris mai bine de douăsprezece cărți pentru copii, în afara biografiei destinate lui Isaac Bashevis Singer (2004), a primului roman, La Donation (Stock, 2007), a unei cărți de nonficțiune, J’ai fait HEC et je m’en excuse, în 2009 și a ultimului său roman, L’Attachement (Stock, 2012).

Alături de autoare se aflau Adina Dinițoiu, redactor la Observatorul cultural, și redactorul-șef al revistei francofone Regard, Laurent Couderc, care au condus întâlnirea într-un mod agreabil, creând o atmosferă de causerie.

Discuția a fost îndreptată mai ales către ultimul roman al autoarei, L’Attachement. Anna, studentă la medicină, descoperă printre lucrurile mamei sale, decedate într-un accident, o scrisoare de dragoste adresată unui om pe care aceasta îl iubise înainte să se căsătorească. Fiica pornește astfel în căutarea bărbatului iubit de mama sa pe vremea când era studentă, profesorul ei de literatură, mult mai în vârstă. Două voci se întrepătrund în discursul narativ, cea a fiicei și a cea a mamei, în dibuirea aceluiași complicat și de neînțeles sentiment al iubirii. Așa cum sublinia Adina Dinițoiu, relevând latura intelectuală a romanului, dincolo de trama ca atare, este o poveste despre pasiune, despre cultura/cultul iubirii. Două femei, mamă și fiică, trăiesc, judecă eternul sentiment al iubirii, în ciuda atâtor clișee, teorii și cărți care au căutat să-l surprindă și să-i dezvăluie secretul.

Între cei doi, studentă și profesor, se stabilește o relație de tip ucenic-maestru, iar iubirea, așa cum îi stă bine dintotdeauna, se întrepătrunde cu literatura, cu sfaturile pentru scris. Fragmente din Emily Dickinson, din Stendhal însoțesc pasiunea celor doi, care se aprinde de la lectura piesei lui Molière, Mizantropul. Este o iubire-impas, o capcană, un sentiment intens, așa cum este de obicei prima iubire. O iubire nebună, l’amour fou. Florence Noiville ne-a mărturisit că romanele ei descriu tipuri de iubire și că sunt puternic ancorate în psihanaliză, în măsura în care aceasta caută să descopere tainele și mecanismele acestui sentiment. Așadar, La Donation, romanul care are în centrul său relația mamă-fiică, din perspectiva trecut-viitor, în condițiile în care mama suferă de psihoză maniaco-depresivă, este un roman al iubirii bolnave, iar cel pe care-l va scrie în continuare, va fi un roman al iubirii ucigătoare.

Discuțiile purtate în  jurul romanului L’Attachement au pus în lumină caracterul fragmentar al discursului, faptul că este un roman de căutare a identității. S-a vorbit despre ce înseamnă să scrii autoficțiune, despre miopia fetei ca metaforă, despre funcția memoriei, care este și un act de imaginație, despre imoralitate în literatură. Scriitoarea a subliniat existența unei limite care există în a te povesti, importanța de a nu-i deranja pe ceilalți cu dezvăluirile tale, ca și țelul unei astfel de întreprinderi: interesul nu este să vorbești despre tine, ci de a împărtăși cu ceilalți ce ți s-a întâmplat ție. A vorbit despre scrisorile primite după publicarea romanului La Donation, de la persoane care s-au confruntat și ele cu psihoza maniaco-depresivă în anturajul lor apropiat.

Și cu această ocazie, Florence Noiville a repetat intenția sa referitoare la romanul L’Attachement, aceea de a scrie Lolita din punctul de vedere al fetei, al tinerei, și, nu în ultimul rând, a ilustrat mesajul pozitiv al cărților sale printr-un scurt citat din Françoise Dolto, „să intri disperat și să ieși bucuros”.

Eu îmi doresc sa citesc această carte – întâlnirea cu autoarea și discuțiile despre roman m-au convins – și să o propun spre publicare editurilor cu care colaborez. Mi-ar plăcea să reușesc să editez prima carte în limba română a lui Florence Noiville.

Joël Dicker și Philippe Forest: două „fețe“ ale literaturii contemporane franceze

Pe Joël Dicker, tânăr, ambițios, plin de șarm, „un Marlon Brando în tinerețe”, cum a zis Dan C. Mihăilescu, l-am văzut de curând, pentru prima dată la București, prezentând romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, proaspăt apărut la Editura Trei, premiat cu Grand Prix du roman de l’Académie Française  și Prix Goncourt pour les lycéens 2012. Pe al doilea, Philippe Forest, mai încercat de viață și discret, l-am văzut și mai de curând, pentru a doua oară la București, vorbind despre cărțile sale deja publicate în română, la Editura Nemira, Sarinagara și Iubirea din nou, ca și despre romanul în curs de apariție la aceeași editură, Le siècle des nuages, și despre ultimul său volum, Le chat de Schrödinger.

Primul sparge tiparul literelor franceze cu un roman à l’américain, plin de suspans și pe care nu-l poți lăsa din mână la lectură (doi prieteni l-au citit în mai puțin de 24 ore!). Fără să fie deloc doar un simplu roman comercial, acesta deschide mai multe piste de lectură care îl conduc pe cititor la o experiență complexă dincolo de aparențe, bucurându-l de acel plăcut vertij pe care ți-l provoacă doar cărțile bune. La Cărturești, când a avut loc lansarea, sau la interviurile pe care le-a dat în presă, Joël Dicker a povestit cu naturalețe despre eșecurile sale de a publica (a scris 5 romane înainte ca primul să-i fie publicat, Les derniers jours de nos pères), despre relația sa cu editorul Bernard de Fallois, despre succesul ultimului său roman și conceperea lui. Modest, deschis oricărei discuții, gata să facă fotografii cu cititoarele-domnișoare îndrăgostite deja de autor, cu cartea în mână ca să obțină un autograf prețios.

La terasa Librăriei Kyralina, inaugurată cu această ocazie (merită să vizitați singura librărie de carte franceză din București, cu o gazdă fermecătoare printre cărțile ei, Sidonie Mézaize), Philippe Forest a apărut fumându-și țigara de foi, cu acea curiozitate bine stăpânită de acum față de întâlnirea cu cititorii din România. Și a fost realmente o oază de cultură franceză în mijlocul unui oraș zgomotos și agitat. Locul plăcut și răspunsurile autorului, dublat de profesorul de literatură care predă al Universitatea din Nantes, despre autoficțiune, despre lirismul prozei, despre romanul-joc, despre viața care este un roman au creat o atmosferă de intimitate a minții și sufletului, o întâlnire de neuitat. Discuția s-a concentrat mai ales în jurul romanului în curs de traducere, Le siècle des nuages, un soi de istorie a aviației, prin prisma mitului tatălui, fost pilot, dar și în jurul unui roman-summum al operei sale de până acum, aș îndrăzni să spun, Le chat de Schrödinger. Acesta din urmă pornește de la celebrul experiment mental legat de mecanica cuantică, pentru a se transforma într-o poveste filosofică în maniera secolului al XVIII-lea, dar scrisă cu luarea-aminte a secolului al XXI-lea. E poate un clișeu, dar trebuie să ni-l amintim mereu, prin orice discuție despre literatură, prin orice lectură: literatura ne ajută înțelegem – sau să ne apropiem de înțelegere – ceea ce este de neînțeles în lume.

Am văzut doi autori diferiți ca vârstă, personalitate, experiență de viață: unul este tânăr și a cunoscut un succes fulminant care îl va marca inevitabil, celălalt este la mijlocul vieții, a avut parte de o pierdere iremediabilă, moartea fiicei sale la numai patru ani, ceea ce i-a schimbat viața și în aceeași măsură scriitura. Cartea lui Dicker se citește cu sufletul la gură, cărțile lui Forest sunt dintre cele care au nevoie de timp de lectură, citești și reflectezi, te oprești la un pasaj, visezi, interpretezi. Dar sunt, și unele, și altele, cărți pe care nu le lași din mână și care nu te părăsesc definitiv niciodată după lectură.

De fiecare dată întâlnirea cu un autor îmbogățește lectura, dincolo de textul ei, pentru că o carte nu este doar un text, ci o lume și de aceea ar fi bine ca orice editură, când alege să publice un volum oarecare, să-l gândească, să-l promoveze cu toată bogăția care-l înconjoară.

Hai cu lectura în tramvai

Știți cum sunt acei „critici de restaurante“ care acordă stele localurilor? Se duc și mănâncă într-un restaurant, atenți la toate detaliile, de la servit până la cum sunt preparate mâncărurile sau cât așteaptă să vină comanda. Așa că m-am gândit să fiu și eu… un soi de critic de localuri (baruri, restaurante, spații neconvenționale) unde au loc lansări, lecturi publice, evenimente care îi au în centru pe scriitori. Desigur, e mai degrabă un joc (deocamdată) și o curiozitate de a testa felul în care o editură știe să-și promoveze autorii pe care îi publică, în special pe autorii români.

Am poposit recent la Tramvaiul Douășase, unde se anunța: „o întâlnire cu scriitorii Iulian Tănase, Mihai Curtean şi Cristina Nemerovschi, care vă vor oferi o lectură din cele mai recente apariţii editoriale ale lor – volumul de poezie Iubitafizica, romanele flux şi nymphette_dark99”. Lansarea trebuia să înceapă la ora 19.00, dar a întârziat mai bine de o jumătate de oră, poate ca să se mai strângă lume, mi-am zis. Oricum nimeni nu a simțit nevoia să se scuze pentru întârziere. Cât despre a bea ceva între timp, a fost o mică aventură sau poate doar ghinionul meu că am cerut un vin alb sec… Așa că am ales altceva după două încercări eșuate. Partea bună a fost că am studiat îndelung meniul și am observat la sfârșit un meniu… de cărți, de la câteva edituri profilate pe editarea autorilor români. O idee faină să comanzi o băutură și o carte în același timp 🙂

Puțin după ora 20.00, a încetat muzica și a început lectura, cu câte o scurtă prezentare a autorilor realizată de o reprezentantă a Editurii Herg Benet, unde au apărut sau sunt în curs de apariție cărțile celor trei autori.

Despre Cristina Nemerovschi s-a tot vorbit și se va mai vorbi. A fost interesant pentru cel neinițiat în cărțile ei să afle despre scandalul stârnit de romanul Sânge satanic, cu care a debutat. O altă prejudecată a lumii noastre literare față de anumite zone ale prozei nu destul de experimentate la noi. Iulian Tănase e încă și mai cunoscut, își are obârșia literară în lumea lui Gellu Naum, a publicat mai multe volume de poezie și proză, a luat premii internaționale, are o emisiune la Radio Guerrilla în weekend. Iar Iubitafizica e o carte de succes, ceea ce explică reeditarea ei într-o ediție elegantă la Editura Herg Benet. Recunosc că nu știam multe despre Mihai Curtean, cel de-al treilea autor invitat, al cărui volum de proză (deși e greu de spus dacă e poem în proză sau poate un soi de text denumit pur și simplu „flux”) se și lansa în seara aceea. Și el a mai publicat câteva volume de poezie, despre care aflați cu ușurință din prezentarea de pe pagina de Facebook a evenimentului.

Ce poate reține un ascultător oarecare dintr-o lectură? Iată câteva frânturi care, notate în grabă și apoi recitite, m-au amuzat. O să le transcriu ca  atare pentru că ele spun ceva despre povestea din care au țâșnit, îți stârnesc curiozitatea, te cheamă să intri în cărțile cărora le aparțin.

Cum s-au (răs)frânt cele trei lecturi pe tableta mea:

nymphette_dark99

Victoria, născuta pe 22 dec. Și Violeta, ca prăjitura. Viki. Ura mamei, de 23 ani. Tata, blegul familiei. Mereu panicat că va fi părăsit de femeia frumoasă cu care se însurase. Banchetul de sfârșit de clasa a patra. Și un frate. Teddy. Amândoi la același liceu. Ai mei, maidanezi, școală. Pe marginea drumului, cu ciorapi de plasă. Oprește un șofer care-i dă o țigară fără filtru, pe care Viki nu o refuză. Se duce la București. Gicu. „Păpușă.“ Geaca de motor mărimea S. Briceagul din buzunarul fustei. Teddy și expo de cuțite din camera lui. Toți maneliștii o au mică. Sticla de Ciucaș. Doar o singură melodie pe CD. Ar fi mișto să mi-o trag cu Gigel?

Iubitafizica

Câinele andaluz… își vedea mai departe de femeile sale. Îmblânzirea unui trup de femeie/continent greu de colonizat. Palimpsest. Ne țineam atât de strâns că dragostea nu avea cum să ne curgă printre degete. Anatomia dragostei/rețeta săruturilor gustoase. Strigarea lotului 19, de la Adora la Zenobia. Maria/ mi-e rușine să trăiesc, mă tem ca moartea să nu fie și ea tot o farsă. Lucreția, legată de personajul lui Llosa, Elogiu mamei vitrege/ voi intra în visele tale. Elena/ când stăteam mai mult timp singură, eram și bărbat, și femeie/ai apărut tu și bărbatul din mine a plecat. 11 porunci. Să nu-ți faci închipuiri cioplite. Să nu furi nimic fără să pui ceva în loc. Să nu dormi atunci când visezi. Mulțumesc (a zis în încheiere autorul).

Flux

Arșița extremă în care totul se descompune pe străzi. A cunoaște un om e ca și cum ți-ai scufunda mâinile într-o apă mlăștinoasă. Dacă cineva face sex pe arșița asta, va lua foc. Adormisem sprijinit de-o casă. Același nu există. Aer second hand. Ardem. Ne uităm unul la altul. Ardem.

Moartea nu mai înseamnă nimic în ziua în care nu se mai nasc copii. Moartea e un dejun pe iarbă. Ar trebui să iubim cum iubește Dumnezeu. Iubirea nu ar trebui să doară.

Per total, evenimentul a fost organizat în dulcele stil clasic, cu participanți cam puțini, ce-i drept, în ciuda promovării on line. Oare de ce? Nu e cititorul român interesat de autorii tineri români? S-a săturat de aceeași lectură fără puțină muzică, fără un intermezzo mai dramatic, fără o glumă, două din partea autorilor? Vrea o punere în scenă a unei cărți, un autor mai histrion, un show?

Mi-e greu să acord un număr de stele pentru Tramvaiul Douășase, sunt ușor decepționată, îmi imaginam mai mult entuziasm și mai puțină blazare. Dar sunt dispusă să mai iau Tramvaiul cu pricina și cu alt prilej ca să mă conving de bucuria călătoriei.

 

Clubul de lectură – o oază în inima realității

După a treia ediție a Clubului de lectură Nemira, m-am convins că și în România se poate discuta liber despre cărți, fără prezența unor invitați care să monopolizeze discuția și totul să se transforme într-un curs magistral, în care participanții să fie doar niște ascultători supuși și pradă admirației, fără să aibă curajul să-și spună părerea. E de ajuns un moderator discret și care să știe să întețească focul discuției sau să o orienteze spre subiect atunci când deviază prea mult.

Ei bine, clubul de lectură este o idee care a fost aplicată cu succes în rândul cititorilor de la noi și funcționează ca și în alte părți. Deja s-a format un nucleu dur al celor care vin în fiecare lună să discute despre câte o carte, pe care tot ei sunt cei care o aleg. Deși nu îi cunosc pe nume, îi știu după intervenții, unul are umor, altul serioase lecturi istorice, e un cuplu tată-fiică, care oferă o perspectivă asupra aceleiași opere despărțită de câteva generații. Sunt oameni tineri și foarte tineri și persoane mai în vârstă, de ambele sexe, simpli cititori, dar și autori în pragul debutului sau bloggeri cunoscuți. E o comunitate care se formează în jurul acestui club de lectură, unită prin pasiunea pentru citit.

La ultima ediție a Clubului de lectură Nemira din luna aceasta, cartea aleasă a fost Jocul lui Ender de O.S. Card, o carte iubită nu numai de fanii SF, ci de orice cititor împătimit. Am văzut ediții noi, dar și unele uzate, răsfoite până la desprinderea paginilor, ale acestui roman care face parte din lecturile, obligatorii aș zice eu, ale unui adolescent.

S-au încrucișat idei despre roman ca într-o adevărată luptă stelară :). Am notat pe tabletă în timpul discuțiilor, ca un scrib, câteva dintre cele spuse acolo, ca să aflați cât de interesantă și compozită poate fi o astfel de întâlnire:

– asemănarea romanului lui O.S. Card cu cele ale lui Asimov

– diferențele dintre nuvela Jocul lui Ender și romanul cu același nume

– așteptările referitoare la ecranizarea romanului, film care va apărea în toamna lui 2013

– un cititor a observat similitudinea dintre numele lui Andrew „Ender” Wiggin și Peter Wiggin – Sfântul Andrei și Sfântul Petru

– legătura dintre roman și jocurile pe calculator, prezența avant la lettre a rețelelor sociale

– s-a spus că romanul este pe lista de lecturi obligatorii pentru infanteriștii marini în SUA

–  a fost semnalat că un fragment din Jocul lui Ender a apărut într-unul din primele manuale alternative de limba si literatura română

–  discuții pe marginea cruzimii copiilor, a violenței

– s-au făcut paralele cu educația și civilizația spartană și educația militară în general (cum este pregătit un om să ucidă, empatizarea cu dușmanul, cruzimea pe care o generează orice război)

– selecția genetică

– manipularea lui Ender

– lipsa de comunicare între specii; este xenocidul justificat?

– competiția este inevitabilă evoluției?

– de ce planeta noastră ar prezenta interes pentru extratereștri? fier, apă?

– cum a reușit Ender să comunice cu matca? prin intermediul computerului sau prin repetarea unor tipare de gândire?

– comunicarea cu matca ar fi doar un truc pentru ca totul să fie în cele din urma corect politic

– răsfrângerea tensiunilor politice din anii ’80 asupra acțiunii romanului, referirea la cele două blocuri politice, comunist și capitalist

– finalul romanului contestat de unii cititori

– concluzia unora dintre participanți că toți suntem un soi de Enderi, manipulați prin sistemul de învățământ

Sunt numai câteva dintre subiectele ce au născut polemici, dezbateri, contestări, râsete, glume de care am avut parte în acea seară de luni la mansarda librăriei Cărturești Verona. Așa cum tot din rândul cititorilor s-a auzit la un moment dat, când discuția divaga spre sistemul nostru de învățământ sau spre strategiile militare actuale sau spre manipularea genetică: „scoatem la suprafață frustrările societății noastre”. Și o astfel de întâlnire, chiar dacă la ea participă doar vreo 30-60 de persoane în medie, ne ajută și să înțelegem universul în care trăim, să scăpăm de anumite prejudecăți în spiritul dialogului pornind de la o carte, de la lectură. Și cred că dincolo de plăcerea pură de a discuta despre o carte, rolul unui astfel de club este să ne cunoaștem între noi, să vorbim despre experiențele de lectură care adesea se leagă strâns de cele de viață și să fim autentici și deschiși.

Share the experience

O formă de viață de Amélie Nothomb

Traducere din limba franceză de Valentina Chiriță, Biblioteca Polirom, Ed. Polirom 2012

De citit pe avion, dus-întors București-Paris. Eu așa am făcut și m-am încadrat nr. de pag./nr. de ore de zbor (și cu o picoteală pe deasupra). O lectură lejero-filosofico-psihologică, cât să te țină cu gândul departe de tulburențe, citindu-le pe cele epistolare dintre Amélie-scriitoarea și obezul absolut Melvin Mapple, un pseudo-soldat american din războiul dus în Irak. Concluzia: numa’  scriitor să nu fii, că dai peste tot felul de personaje și te crezi salvatorul sufletelor.

Din ultimul paragraf al romanului: „Știi foarte bine: scrii ca o posedată în fiecare zi a vieții tale pentru că ai nevoie de o scară de incendiu. Pentru tine, să fii scriitor înseamnă pur și simplu o căutare disperată a portiței de evadare.”

„După ploaie, ies melcii”

Venit pe lume de Margaret Mazzantini

Traducere din limba italiană de Gabriela Lungu, Biblioteca Polirom, Ed. Polirom 2010

O viață de femeie spusă la persoana întâi, despre iubire, maternitate neîmplinită și război. Roma, Sarajevo. Calmul traiului obișnuit față-n față cu disperarea asediului, când să mergi pe stradă  e un pariu cu moartea, iar hrana un lux. Destinul  personajului e destinul orașului, cândva vesel-nseninat, acum descărnat, cenușă și sânge. Viața își găsește însă întotdeauna resurse să meargă mai departe. Iar a se povesti este una dintre aceste resurse, pe care eu continui să mizez.

 

O frântură de paragraf: „Nu știu pe unde intră în noi dragostea înainte de a se opri în pântece. Războiul îmi intra înăuntru prin aceleași fisuri prin care trecuse iubirea, iar acum era depozitat în profunzimea viscerelor.”

 

Pentru un cititor nomad

Iubiri nomade de Isabelle Eberhardt

Traducere din limba franceză de Ana Antonescu, Colecția Damen Tango, Ed. Nemira, 2012

Iubiri ale nisipului, ascunse în iatac sau la umbra unei moschei, călătoare prin(tre) beduinii, străinii sau soldații din Algeria de la sfârșitul secolului al XIX-lea, colonială și amețitoare. Autoarea are ea însăși o biografie nomadă, retezată brusc la douăzeci și ceva de ani. Las cuvintele neaoșe, numele personajelor și denumirile locurilor sa vă atragă spre lectura unui tărâm îndepărtat: Melika, Si Allela, Thaalita, Ouled Nail, meddah, duar, djuak…

 

Un fragment oarecare: „El s-a izolat cu cea pe care o iubea în căsuța lăptoasă în care orele se scurgeau insensibile, delicios de languroase, în spatele bovindoului de lemn sculptat, al perdelelor în nuanțe stinse. Înaintea lor era întinderea imensă a Algerului, care îi îndemna să trăiască într-o agonie dulce.”